M-am născut într-o zi belicoasă, cu mai multe războaie. Era de neevitat
de altfel, pentru că nu există zi de la coborârea lui Adam pe Pământ fără măcar
un război. De ziua naşterii mele, Irod cel blestemat îl decapitează pe Ioan
Botezătorul, făcând din aniversarea mea, an de an, o zi de post. La 1521,
turcii ocupă Belgradul, iar la 1526, între două descinderi în harem, Soliman
Magnificul ucide pe Regele Ludovic al II-lea în Bătălia de la Mohacs şi transformă
Ungaria în paşalâc. Şi cum este o zi norocoasă pentru turci, aceştia capturează
la 1541 Buda, capitala Regatului Ungariei. La 1756, Frederic cel Mare atacă
Saxonia, dând lovitura de începere a Războiului de Şapte Ani, iar la 1842 s-a
încheiat Războiul Opiului prin tratatul de la Nanking, dinastia Qing
acordând privilegii comerciale europenilor şi cedând Regatului Unit Insula Hong
Kong. Ce ziceam eu, m-am născut într-o zi belicoasă rău. Şi pentru că
victoriile din toate războaiele astea şi cele ce vor veni trebuiau sărbătorite,
tot într-o zi de 29 august (la 1751) în pivniţele Castelului Heidelberg s-a
terminat confecţionarea celui mai mare butoi de vin din lume, cu o capacitate
de 221 726 de litri. După acel loc tânjeşte sufletul meu.
*
Orice idee despre moarte este pozitivă.
*
Mort impostor/impostor mort. 30 iunie 2014. Azi-noapte m-am visat mort. Voiam să mă legitimez în
faţa unui neîncrezător şi căutam printr-un vraf de hârtii certificatul de
deces. Mai multe acte aduceau cu îndeobşte cunoscutele certificate de la Starea Civilă, dar fiecare se
dovedea a nu fi cel aşteptat de interlocutor. Eram conştient că sunt socotit un
impostor şi asta mă angoasa la culme. Eu eram mort, puteam dovedi, certificatul
de deces fiind acolo, dar teancul de hârtii de toată mâna (facturi, chitanţe şi
notificări) ascundea dovada…
*
Moartea cere vieţii drepturi de autor.
*
Irimie iese în livada din fundul grădinii cu al şaptelea păhăruţ de
palincă în mână, plimbându-se cu pas încă sigur pe iarba proaspăt motocosită.
Se preumblă printre vişinii copţi, ia cea mai coaptă şi mai mare şi mai
frumoasă vişină şi o aruncă galeş în pahar să-i miroase frumos beţia lină.
Ajuns în casă, iubita lui se preface a-l certa pentru păhăruţul în plus. El
acceptă, desigur, tandrele reproşuri şi pentru împăcare o serveşte pe iubita
lui cu vişina devenită între timp cât o piersică. În semn de acceptare a
împăcării, iubita lui Irimie mănâncă fructul zemos (vişină/piersică)şi pe la
miezul nopţii, când domnul Irimie visează îngeri albaştri levitând pe tavanul
dormitorului, exact la miezul nopţii, iubita lui se stinge subit cu un zâmbet
de Giocondă înmărmurit pe faţă.
*
Nimeni nu-i profet în ţara morţii celei veşnice.
*
Eul poetic în meditaţie sumbră, cu capul în mâinile de argint: „La
picioarele tale/Se deschid mormintele celor plecaţi/Când fruntea ţi-o culci în
mâini de argint” (Trakl).
*
Zace liniştit în fotoliu şi aşteaptă sfârşitul, sfârşitul sfârşitului
cel fără de sfârşit. Pare un muribund profesionist. Ca un călător care merge cu
trenul de o jumătate de veac, aşteptându-l în holul micii gări, şi – fără să se
uite la ceas – ştie sigur de fiecare dată cu zece secunde înainte că atunci va
intra în gară,
*
Sufletul meu este locul din trup nu-ştiu-unde localizat; dar e locul
unde moartea ştie oricând unde să-i dea un semn.
*
În dimineaţa aceea de duminică, după intrarea şi ieşirea de trei ori a
pruncului din cristelniţă, preotul în odăjdii la fel de aurii ca lanurile din
nesfârşita grădină a raiului pune vinul roşu în linguriţă să dea celui pur
prima împărtăşanie. Înainte cu o clipă de a duce linguriţa de argint spre gura
încă nevinovată, prin turla centrală a bisericuţei coboară îngerul Domnului şi
strecoară în vinul din linguriţă bacteria care încă din timpul petrecerii de la
restaurantul de la marginea oraşului începe să-şi facă lucrarea. Nevăzuta
bacterie roade încet, cu mare răbdare, timp de mai multe sau mai puţine decenii,
roade harnică şi răbdurie, nervii, celulele, neuronii, ficatul, inima, dar mai
ales abate umbre mai alburii, mai fumurii, pe urmă de tot negre peste suflet.
Până-ntr-o joi dimineaţa, când îngerul în aripi albastre raportează sus:
misiune îndeplinită!
*
La malul mării, la miezul nopţii, grup de leproşi ieşit din apă, umbre
albe strălucind pe plaja vineţie.
*
Speranţa în moarte: cea mai ferventă şi frecventă formă de nebunie.
*
„Gioconda? Zice vizitatorul de la Luvru.
Nu mă înnebunesc s-o revăd. Zâmbetul ei este grimasa Morţii
căreia-i cer să mă mai păsuiască.
*
Norul des de fluturi albi îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la
început, apoi mai agasant. Când mi se cam ia vederea de atâta alb, suflu uşor –
un zefir! – peste norul alb şi fluturii albi pornesc beţi în toate direcţiile
deodată, murind în comă alcoolică unul câte unul, câte un stol, câte un
norişor, până la ultimul fluturaş drăgălaş…
*
E vineri seara şi sunt mai palid decât Isus pe cruce. Dar, beau vin cu
cana de lut şi-mi fac iluzii că moartea e departe, foarte departe. Amurgul e la
fel de roşu precum vinul din cană. Şi o voce de nu ştiu unde îmi spune că
moartea nu e prea departe, nici foarte aproape, dar e pe ici, pe colea…
*
Sunt mort, îmi zic trăind. Sunt mort, scriu aici încă mişcând. Sunt
mort, încă gândesc. Sunt.
*
Ion D. Sârbu, despre Patrie şi moarte: „Peştele nu îşi dă seama ce este apa (râul, lacul, marea) decât
atunci când e scos din ea; nici noi nu ştim ce e Patria decât când murim. Sau,
când simţim că moare ea”. Apoi, IDS trece de la general la particular: „În clipa
morţii voi fi săltat de o undiţă din apă: voi şti pe loc ce e apa, cine e
pescarul, cum de m-am prins în cârlig”. Hm! Conştiinţa morţii celei de pe urmă…
*
Cu câtă religiozitate strecori plicul cu bani în largul buzunar al
halatului medicului, sperând în sine-ţi ca acest Charon contemporan să nu te
treacă Acheronul, să te mai uite dincoace de râu. Lumina indiferentă din ochii
lui aruncă un flash pe peretele holului de spital.
*
Un asterisc desenat cu sicrie deschise, cu picioarele răposaţilor spre
centrul steluţei.
*
Butonând telecomanda, dau peste un politician prost şi demagog, apoi
peste o fătucă ce-şi exhibă deopotrivă sânii rotunjiţi cu silicon şi prostia,
peste un miliardar care înjură gros…
Afară stă să se înnoreze şi-l aud pe Dumnezeu oftând.
*
Norocul în viaţă? O împărţire aproximativ echitabilă între zarul cel
mare şi cel de tot pipernicit. Dar, până la urmă, ce înseamnă norocul din
viaţă, ce ne petrece?! În moarte, însă, norocul este etern şi deplin.
*
Nefiind eu printre aleşi, am avut totdeauna satisfacţia de a nu
dezamăgi.
*
Din cimitirul de pe deal, în seara de toamnă târzie, curg morţii la vale
prin tuneluri subterane, ca un fluviu de păcate mai mari, mai mici…
*
Antoine de Saint-Exupery a dispărut intempestiv la 31 iulie 1944 nu se
ştie unde. Aseară, intempestiv, m-a oprit pe stradă Pafnutie cel Bătrân şi m-a
lămurit. Antoine a coborât cu avionul său pe o planetă pustie cât o frunză
roşie de arţar şi a supravieţuit mulţi ani acolo, fiind un fel de Mare Prinţ. A
murit de bătrâneţe acută cu câteva luni în urmă.
*
În grădina aceea, Dumnezeu stă la umbra unui cireş în floare, pe un
scăunel de lemn de brad, faţă în faţă cu Emil Cioran. După cum se privesc şi
după cum îşi vorbesc, pare că domnul de la Răşinari şi Paris l-a primit în audienţă pe
Creator, pentru a-i explica pe îndelete neajunsul
de a te fi născut. În timpul acesta, sub cer, creaturile – la umbra
blocurilor înalte de 117 etaje – la un pahar de whisky, încearcă să-şi explice
neajunsul de a depinde de barilul de petrol şi de kilowatul oră.
*
Moartea e cunoaştere. Restul e tăcere sau zgomot şi furie; totuna.
*
Titlu de editorial de Florin Iaru: Moartea
nu ştie carte! Hm! Florine, Florine, cum o subapreciezi tu pe doamna aceea
mai mult decât titrată!...
*
Dinspre est vine un ger care-i face oasele de sticlă, de oţel şi sticlă,
şi-i clănţănesc dinţii încât îi cad unul câte unul şi-i scuipă cu un vag
sentiment de uşurare. Când mica ceată de îngeri apare, nu se miră neam că au de
luat un ştirb resemnat, dacă nu şi puţin bucuros.
*
Când un om îmbătrâneşte frumos, moartea devine sfioasă şi stingheră ca o
fecioară surprinsă asupra unui gest involuntar obscen.
*
- Hai la marginea oraşului, va trece Moartea pe un cal alb în galop. Un
adevărat eveniment.
- Mulţumesc, nu pot veni. Trebuie să merg la o bere pe-o terasă. Şi
apoi, cal alb în galop am văzut şi alaltăieri.
*
Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
Proiecţia morţii celei veşnice este singura scuză pe care o invocăm pentru viaţa cea – admitem! – trecătoare.
*
Cocteau: „Ecrire, c’est tuer la mort”. Hm! Ucizi moartea scriind. Ce
simplu e pentru scriitor; şi ce arogant! Dar a compune muzică, a picta, a
construi case şi a planta livezi – toate astea de ce n-ar fi metode de ucidere
a morţii?
*
Să reformulăm: Spune-mi cum vrei să mori ca să-ţi spun cine eşti şi cine
nu vei fi.
*
Un critic îi urăşte pe scriitorii pe care-i comentează. E ca un medic
ce-şi urăşte pacienţii care-i dau pâine albă de mâncat, îi dau chiar de două
ori: o dată în salariul de la
Casa de Sănătate şi încă o dată direct, prin plicul pe care
i-l strecoară în buzunarul larg al halatului. Criticul acesta arogant şi rău
îmi sugerează un preot care-i urăşte pe mirii şi naşii de la nuntă şi pe copiii
de la botez, ba şi pe enoriaşii care tocmai au murit şi de pe urma cărora aduce
la familie bani, fripturi, cozonaci şi colivă.
*
Gheorghe Grigurcu vede în sinucidere „desăvârşirea autocriticii”. Ar fi
vorba de o moarte morală.
*
Din limpedea apă verzulie a Mării Egee iese – în amiaza de vară – o
neagră şi lenevoasă melancolie. Melancolie de moarte lentă.
*
E o femeie atât de frumoasă că mă topesc tot în momentul în care-mi
intră pe uşă. Nu sunt şocat nici o secundă că-mi tulbură intimitatea. Ba, nu
sunt şocat nici când îmi spune zâmbind atât de dulce că trebuie să cam plec,
gata, s-a cam terminat cu chinul acesta plăcut. O privesc fascinat şi sunt gata
să las totul în urmă, fără regret, fără ură şi fără răzbunare, fără tânguire
sau suspin. Mă uit în urmă, o văd zâmbind cumva dumnezeieşte şi sunt gata de
drum, numai şi numai de dragul acestui chip.
(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista Conta/octombrie-decembrie 2014)
7 comentarii:
pur şi simplu, minunat !
vă mulţumesc
Şi eu mulţumesc pentru lectură!
Maestre DAD, curtoazia DVs, înspre coana Moarte, e dezinteresată ? Nu de alta, dar şi mie îmi place, când dă cu coasa, omul se simte atins de graţia divină... de unde şi impresia mea că, nevăzuta, face parte din ceata îngerilor lui Dumnezeu, asumându-şi o misiune ingrată (ca şi Iuda) de a aduna de pe jos (pământ) pe cei căzuţi precum merele piticeşti şi a-i întoarce la slava împărăţiei cereşti...
Felicitări pentru formula pe care aţi găsit-o pentru a o preamări !
Mulţumesc pentru vizită. Este interesantă viziunea dvs. a omului cu coasa. Brr!
...Îngerul și bacteria din potir...
...Dumnezeu în audiență la Cioran!...
...caii albi ai morții și ai sorții...
...Și-l aud pe Dumnezeu oftând!
Aveți mare dreptate, aici nu mai este vorba doar de poezie: Domnul oftează din toți rărunchii, că are de ce...
Fericit că am trecut și am citit.
Gândul la moarte ne face să privim viața la modul serios...
Gânduri bune și spor la scris și în toate!
Eu mulţumesc pentru vizită.
Eu încerc să mă încurajez gândind la moarte pentru a nu privi viaţa foarte serios!...
Să auzim de bine! Că e loc!
Literatură mare, cu adevărat! Ești un scriitor imens, dragul meu. Câtă frumusețe e în textele Domniei Tale și ce bucurie trăim, citindu-le! Sunt uluit, fermecat. Felicitări din toată inima! Abia aștept să văd cartea.
Trimiteți un comentariu