sâmbătă, 20 decembrie 2014

La Balc

      La Balc a început măcelul de mistreţi.
      Prinţii din Levant au sosit, care cu elicopterul, care cu avioane, cu Jeep-uri...
      Milos faţă de animale, chiar faţă de mistreţi, cei care i-au distrus mamei ani de zile porumbii de pe o bucată de teren, visez la un sfârşit de vânătoare ca-n celebra baladă a lui Doinaş:



„…Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin…”

6 comentarii:

Anonim spunea...

Ceva de groază ni se întâmplă după blagoslovirea cu libertatea din balcon.... Adică, uite, cum trage nea ceaşcă după cerbi şi urşi, tiranul ! Ei, alta-i povestea când trage rachetistul Zârâiac ! Mistreţii, mor, râzând de plăcere...
Adevăr grăit-aţi, Domnule DAD, potrivit ar fi sfârşitul de vântoare la care vă gândiţi... Dar-ar Dumnezeu, să-l dea !

Ion Lazu spunea...

Prietene DAD, uitasem că e din nou vremea măcelului de sezon al mistreților, la Balc. Însă ce putem noi face, când abordările medievale au reînflorit pe meleaguri carpatine? Văd întâmplător secvențe din filme precum Ivanhoe, Merlyn etc și mă cutremur. De la o vreme îmi scapă dimensiunea lor romantică, ci văd numai cruzimea, sălbăticia...
Înțeleg amărăciunea dvs la amintirea pagubelor pricinuite mamei dvs de mistreții din Platoul Mehedinți. Erau teroarea gazdelor mele, pe oriunde am lucrat... Găzdacul meu din povestirea Blana de viezure (1973) pornise să pună pe fugă un mistreț, dar lucrurile au luat o întorsătură cumplită, tipic țărănească/ primitivă și insul meu și-a căsăpit unul dintre vecinii inimici... Mai departe, gazdele mele din Bocșa Montnă se luptau din greu cu mistreții, noapte de noapte; ce-i drept, în zori se întorceau acasă cu roaba plină de știuleți furați de pe la vecini. Altfel, foarte religioși găzdacii aceia, proveniți dinspre Botoșani. Amenințau să ne dea afară dacă Lidia mai spală rufe dumineca. Le spurca locuința, nu?
În acest context tensionat, citarea Mistrețului cu colți de argint vine ca o vindecare sufletească...
Lazu

Şerban Tomşa spunea...

Ca și Maestrul Ion Lazu, văd cruzime și sălbăticie peste tot. Ce romantism? Ce poezie? Suntem mult inferiori animalelor. Am auzit că există localnici care prind mistreți și urși în capcane și îi ucid, de la distanță, cu niște cuțite fixate în vârfuri de prăjini. Visez la o vânătoare plină de sadism, în care vânatul să fie... vânătorii. Aș organiza-o chiar eu, care nu omor nimic, nici măcar muște. Le prind și le eliberez afară. Pe vânători am însă o pică strașnică.

Augustin spunea...

De acord, dar vânarea vânătorilor să fie din partea animalelor. Să fie o binemeritată răzbunare.
În altă ordine, aud că vânătoarea e un sport şi animalul trebuie să aibă aproximativ aceleaşi şanse ca vânătorul. Asta era în comuna primitivă. Acum, ce şansă să aibă un mistreţ în faţa dlui Porsche dotat cu o carabină cu lunetă de ultimă oră?! Sau o căprioară?! Nişte sălbatici miliardari în euro!

Ion Lazu spunea...

Am să spun un lucru simplu, pe care multă lume îl știe-bănuiește-intuiește: Fiarele pădurii nu sunt deloc fiare... cu oamenii. Eu personal, umblând zi de zi prin păduri necercetate, în 40 de campanii geologice (singur, neînsoțit - încercam să mă descotorosesc de acel om plătit, anume ca să fiu singur cu ale mele...), niciodată, dar absolut niciodată nu m-am aflat față în față cu Fiara, fie ea Lup, Urs, Mistreț Râs, Jder, etc. Care e explicația?Oricât de silențios te-ai strecura prin codru, animalul te simte, te aude, te miroase - și în mod firesc te evită. Am văzut cerbi, căprioare fugind, hăituite, cu groaza în ochi, răpuse de efort..., cândva chiar o mistreață cu purcelușii ei dungați, păziți de tatăl mistreț - dar m-am strecurat pe alături. Ce-i drept, de 2-3 ori am auzit răgete etc, de fiecare dată am înțeles că sunt dispute de-ale lor și m-am întors din cale, am ocolit la rândul meu zona cu pricina. Nu m-am gândit niciodată că ar trebui să mă apăr de sălbăticiuni...
La vânători n-am luat parte. Cândva, un tânăr profesor consătean cu înclinații literare m-a atras la o vânătoare, pe văile unde copilărisem; chiar a pus la pământ un iepure, dar când a fost vorba să ia la ochi o căprioară, cu atâta hotărâre i-am dat peste mână (”bătaia puștii tatei să dea greș...”), că ortacul, scârbit la culme, dar înțelegând că nu eram omul lui, s-a lăsat păgubaș și am făcut cale întoarsă. Și din asta ne-am despărțit pe totdeauna...
Un gând bun, domnilor Doman și Tomșa.
Lazu

Augustin spunea...

Ei, despre asta e vorba. Poţi să faci masacru în animale sau nu! Mama s-a împrietenit cu căprioarele de pe dealurile satului meu. Le dă iarbă din mână şi ele îi ling palma a recunoştinţă. E o comuniune/comunicare, că ele, săracele, au iarbă cât cuprinde, dar o iau de la o bătrână să-i arate că au încredere în ea...