Ajung la ţărmul mării amintindu-mi versurile metafizice, dar şi
suprarealiste ale lui Gheorghe Grigurcu: „Acolo-n afund/marea/cu vârf
şi-ndesat//marea vrând ea însăşi să fie/propriul ei cer//pe care peştii
multicolori palpită cum fluturi//iar sirenele zboară/aidoma unor păsări/ce
se-ntorc la cuib”. * În căutarea vilei unde vom fi cazaţi, constat că Eforie
Sud este împărţită precum puşca lui Nichita Stănescu: Nordul Eforiei Sud, cu câteva
vile aşezate direct pe plajă, Eforie Sud, zona centrală şi sudul Eforiei Sud.
Aici e şi vila noastră. Cum nu puteam vira la stânga din Şoseaua Naţională, ori
noi am ratat (?!), mergem până la sensul giratoriu de la Tuzla. Dar găsim apoi repede
vila, pe Strada Transilvaniei, colţ cu Strada Câmpului. De pe terasa camerei
avem vedere la un câmp cu porumb. * Desigur că şi plaja e la extremitatea
sudică: mai sălbatică, fără geamanduri şi fără salvamar, mai puţin aglomerată,
fără vânzători ambulanţi de nămol, covrigi, fuste furate şi suveniruri kitsch
din cochilii de melci de mare… Doar într-un colţ al plajei, un ins grăsuliu are
o gheretă cu schelet de lemn şi aranjată de jur împrejur cu trestie, gheretă
din care vinde porumb fiert, bere, suc şi biscuiţi…* Mo Yan dă frâu liber
imaginaţiei în descrierea celor mai dure scene posibile cu atrocităţi în Sorgul roşu. Nimic nu e prea mult când
vine vorba de a descrie toate modalităţile de a muri, de a omorî personaje pe
bandă rulantă…* O zi fără internet. (Luni,
21 iulie 2014).
Nu văzusem la vila noastră celebrul arbore de mătase, prezent în toate
curţile şi la toate colţurile de stradă. Eram nedumerit şi alarmat. M-am
liniştit în dimineaţa asta. E şi la noi, dar e în spatele vilei, într-un colţ,
deloc exhibat. * Dimineaţa, la Techirghiol.
Sute de oameni îmbrăcaţi în strat gros de nămol se plimbă pe
malul ghiolului. Eu mă ung doar la spate, unde mă chinuie de 30 de ani
sciatica. * Poemele dramatice ale lui Ioan Moldovan din Timpuri crimordiale, poeme subtil-dramatice scrise în termeni
molcomi, ca-ntr-o doară: „Voi fugi dincolo?/Voi merge bătrâneşte în
somn?/Caraghiosul de mine, caraghiosul/Căruia i se mai spune domn -/Învăluit în
fum, învelit în grăsimea/Acestui amurg/Dispar din toate oglinzile/Din care doar
apele curg”. * După somnul de la amiază, după plaja de după somn, pornim în
recunoaştere, în căutarea unui loc de ghiol fără plată. Ne rătăcim, ne regăsim,
stăm la o bere pe terasa Claudia…* A doua zi fără internet. (Marţi).
La ghiol, pe o plajă fără plată, gratuită dar mizerabilă, cu buruienile
cât casa, pe marginea căii ferate… * Butonând telecomanda, exact la ginul tonic
de la prânz, nimeresc pe Antena 3 unde apare nesmintit Dan Voiculescu care
spune senin că el n-are nici un fel de avere!! Hm! Sunt fericit, sau măcar
consolat, că un alt român e alături de mine: sărac, fără avere…* După-amiază,
fiind înnorat, nu mergem la plajă. Facem un tur al staţiunii. Multe vile noi,
cu tineri arbori de mătase în faţa lor, mulţi smochini, dar şi hoteluri abandonate.
Cosmos, poate cel mai mare hotel din staţiune, este ruinat, scos la vânzare. Îl
păzesc doi guarzi vorbind la telefon. Betonul curţii este invadat de iederă. E
full însă campingul Cosmos. * Obraznicii pescăruşi planează deasupra
Cazinoului: „Cra-cra-cra! şi Cra-cra-cra!” * Lordul: „Doctore, cum a trecut
Lady în lumea celor drepţi?” Medicul: „Rece!” * Trei zile fără internet. Şi e
bine. (Miercuri, 23 iulie 2014).
Trezirea dată de un cocoş din vecini, de pescăruşii obraznici, de un
caniş din camera vecină şi de păsărele mii. * În dimineaţă înnorată, plimbare la Mangalia. La sensul giratoriu
de acolo, la o masă de plastic verde, mâncăm sandvişurile aduse de acasă cu
iaurt de la „turcii” de acolo. La întoarcere, ne oprim la Venus, unde soarele a apărut
anemic printre nori. Acolo şi prânzim: varză cu coastă de porc la tavă stinsă
cu bere. * Ioan Moldovan, un neoexpresionist rafinat: „Moartea are ochii
murdari, plini de pete mov, dar/Asta nu-i scade din măreţie. În schimb, eu/O
slujesc: am grijă de scrum, îl iau în/Podul palmei. Uite şi alte femei! Ninge,
ne ţinem strânşi, fierbinţi./Cade cineva? Morţii noştri cântă. În schimb, eu
port cenuşa/De ici-colo”. * Patru zile fără internet. (Joi, 24 iulie 2014).
Pe plaja sălbatică de la
Tuzla, înconjuraţi de 20-30 de pescăruşi şi însoţiţi
permanent de o lebădă mare şi albă plutind la zece metri de unde ne îmbăiem noi
în malurile spumoase. * Toate personajele din Sorgul roşu par a fi amorale, chiar imorale, inclusiv naratorul
care povesteşte nu doar neutru, dar şi cu vădită plăcere, atrocităţi peste
atrocităţi. În acest caz, te întrebi cum a primit Mo Yan Nobelul, un premiu
unde umanismul e criteriu drastic. Descoperi totuşi că personajele nu sunt
imorale şi că un nivel superior de lectură constă tocmai în descoperirea
umanismului protagoniştilor. * Străzi din Eforie Sud: Transilvania, Muntenia,
Ion Vodă cel Cumplit, Ştefan cel Mare (nu şi Sfânt; n.m.), Dr. Cantacuzino,
Bulevardul Nicolae Titulescu, cu un scuar plin de arbori de mătase înfloriţi, lung
de câteva sute de metri şi care se termină brusc într-un câmp de ciulini. * În
amurg, pe Strada Amurg, în faţa hotelului Amurg, trei pescăruşi murdari
scotocesc cu ciocurile în ghena de gunoi a campingului Cosmos. Unul scoate ca
pe un trofeu un schelet de peşte. * Cinci zile fără internet. Iată că se poate.
(Vineri, 25 iulie).
Dimineaţa, patru ore la
Techirghiol, unde Nea Gică fotograful cu o portavoce face şi
pe filosoful staţiunii: „Vă salută Nea Gică fotograful, de pe malul lacului
care face minuni cu cele patru elemente ale lui: apa, nămolul, aerul şi
soarele”. Adevărul este că acestea sunt din plin aici. * Deşi trăiesc total
diferit, oamenii în fond mor la fel…* E-hei, observ o nostalgie după rezistenţa
prin cultură de vreo zece-cincisprezece ani; nu e luată deloc în seamă
rezistenţa prin incultură care ţine de două mii de ani! * Şase zile fără
internet. (Sâmbătă, 26 iulie 2014).
Viaţă de alge. Val după val trimit pe plaja de la Tuzla un zdrenţuit covor
verde, prevăzut în ţesătură cu scoici, melci de mare, pietre şi pietricele mii.
Marea cea mare vălureşte covorul verde pe plajă, îl aşează cu meticulozitate,
apoi – cu un alt val uriaş – îl risipeşte ca pe nimic peste trupurile celor doi
nudişti care tocmai fac dragoste în apa mării. * Pielea mea palimpsest * „Înşelător”, Ioan Moldovan
consemnând molcom, în spiritul „mainimic”-ului, cotidianul, cu fundalul
tensionat: „Azi am vorbit iarăşi despre daruri/Astă-seară am vorbit cu mama: moartea
e un mic detaliu, trece/Şi acest Crăciun. Mai nimeni nu mă caută/Pe mai nimeni
nu caut/Constat doar cum se strică în jur lucrurile la rece/Întârzii cât pot în
somn, sunt precaut/Mă închipui numai în împrejurări, nu mai am împrejurimi”. * O
săptămână fără internet. (Duminică, 27
iulie 2014).
La ginul tonic dinainte de prânz, aflu de la TV că nici tonicul domn Silviu
Prigoană nu are avere. Singura lui avere o reprezintă copiii!... Slavă
Domnului, e ca şi mine. Mă rog, cu singura deosebire că fiii domnului Prigoană
au încă de la naştere în conturi câteva nevinovate milioane de euro. Spre
deosebire de fiii mei care n-au conturi. * După-amiază, plimbare la 2 Mai, unde
şi facem baie şi plajă. Cu totul întâmplător, mă întâlnesc cu CI, fostul meu
coleg de la „Ev. Z.” Îmi vorbeşte de viaţa lui prosperă. Îmi spune într-o doară
că a aflat că i-am publicat o pagină de poeme în revistă. Îmi aduce aminte că
mi-a trimis volumul său de poezii şi-mi sugerează că n-am scris despre el.
Apoi, mă scuză, înainte de-a o face eu: „E adevărat că eu scriu o poezie
dificilă, nu prea poţi scrie tu despre ea…” Of, mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!... *
În drumul de întoarcere spre Eforie Sud, ne oprim să cinăm pe o terasă la Venus. Acolo, uit la masă
gentuţa cu portmoneul plin cu actele personale, aparatul de fotografiat, pipa
şi tutunul dăruit de Nichita la
Chişinău şi cu volumul Timpuri
crimordiale al lui Ioan Moldovan, cu numeroasele mele adnotări pe poeme. Mă
întorc de la 25 de kilometri şi recuperez nesperat geanta. Ajuns în cameră,
uşurat de emoţii, îmi pun un pahar de ţuică de Argeş cu un cub de gheaţă şi
lămâie şi apreciez încă o dată viziunea sumbră, neoexpresionistă în fond,
pigmentată cu un straniu vag, şi totul ca
din întâmplare a lui Moldovan: „Când te întâlneşti ca din întâmplare cu
propriul tată/Pe-o terasă de vară/El fiind mort demult/Tu fiind viu demult/El –
sătul de odihnă/Tu – sătul de neodihnă/Nu mai poate urma nimic neverosimil/Caz
în care faci ce trebuie: mergi într-o doară să asişti/La o nouă lansare a
navetei Discovery/Acum foarte bătrână/Instalată între mine şi tine”. * Opt zile
fără internet, un record al ultimilor zece ani… (Luni, 28).
Penultima zi la marea cea mare şi neagră. Dimineaţă şi după-amiază la
aceeaşi plajă extrem sudică din Eforie Sud. Valuri mari pe care o sută de
oameni proşti – printre care mă prenumăr -
le sar din zece în zece secunde. * O descriere de bătălie din Sorgul roşu: „Grenadele au mai explodat
o dată violent. Fumul lor se rostogolea pe deasupra, ţărâna se repezea spre
cer, iar schijele se aruncau fâşâind ca lăcustele către marginile drumului, în
timp ce oamenii veniţi să privească picau seceraţi ca snopii. Mai bine de zece
platoşe (soldaţi din regimentul Platoşele de Fier; n.m.) au fost ridicate de pe
drum de suflul uriaş, care-a tăiat braţe şi retezat picioare, în timp ce maţe
puturoase şi sânge împuţit s-au cernut ca o grindină sau ca iubirea cea blândă şi frumoasă peste capetele oamenilor. Bunicul
şi-a scos neîndemânatic pistolul, a luat la ţintă căpăţâna celui din A opta,
care se ridica şi se cobora pe deasupra celorlalte mii de capete, a apăsat cu afecţiune pe trăgaci şi
glontele l-a nimerit pe soldat drept între sprâncene, făcându-i ochii verzi să-i sară blând
din orbite ca larvele pe care le depun moliile…” (sublinierile îmi
aparţin). * Nouă zile fără internet. (Marţi,
29 iulie 2014).
Baia de adio pe plaja din Eforie Sud – Centru, unde oamenii sunt ca
sardelele, lipiţi unii de alţii şi suprapuşi unii peste alţii. În dimineaţă
citesc din Ioan M. trei rânduri de
dimineaţă: „După un cer făcut pentru sfârşitul lumii/vânt tare, frig/în
dimineaţa grâului”. * Abia revenit acasă pe caniculă, dau ochii cu Lessie,
căţeaua mea cea mândră, încă înainte de a descărca bagajul. „Nu te bucuri că mă
revezi?” o întreb. „Nu mai pot să mă bucur, pare a-mi răspunde ea, sugerând o
abia schiţată mişcare a cozii. Nimic nu mă mai poate bucura pe lumea asta”. „Eşti
mândră?!” „Hm! Ce nu vă înţeleg eu pe voi scribălăii! Cum mai bateţi voi apa-n piuă
despre moarte, cum le mai ştiţi voi pe toate ale morţii…. Nu sunt mândră,
încerc să fiu senină şi să-ţi arăt cum se moare cu seninătate!...” Şi Lessie a
mea se întinde pe gazon, respiră greu vreo treizeci de secunde şi se stinge senină, cu ochii larg deschişi
spre mine sau poate spre norul alb de deasupra grădinii. Caut în casă toată
băutura şi-o beau într-o (dez)ordine oarecare. Beau şi plâng. (30).
(fragmente din volumul Moartea de după moarte, în pregătire, apărute în „Argeş”, nr.
8/august 2014)
5 comentarii:
Ce frumos! Abia aștept cartea! Sunt sigur că va fi un eveniment. Iar observațiile despre Mo Yan sunt extraordinare.
Dragă Şerban, mulţumesc şi pentru aprecieri, dar şi pentru romanul lui Mo Yan pe care mi l-ai dăruit cu generozitate.
Eu îți mulțumesc pentru ce scrii. Iar datoriile mele față de tine cresc amețitor.:)
Notă: la „Sorgul roșu” de Mo Yan, la care am replicat, pentru amintirea bunicului (ca și a lui), cu acest poem:
Din lanul de cânepă ars, ca sângele...
Când bunicul a scos de la streașina casei
arma lui din primul război mondial,
toți credeau că momâile alea
care înconjuraseră satul ca pe un butoi cu pulbere
or să cadă crăcănați pe spate.
Doamne, ce grozăvie ar fi fost!
Primul care i-a apărut în vizorul armei
a fost un catâr cu o momâie sub pelerina de ploaie
Acesta și-a dat jos pelerina din paie
A râs cu blândețe... și-a spus:
- „Am venit să vă aduc colectivizarea!”
Bunicul era alb la față
Îi tremura mâna în buzunarul pantalonilor bufanți
Nu mai nimerea să apuce glonțul
să-l vâre pe țeavă
și să mi-l învețe minte pe nenorocit.
Spun cei care cred că ar fi scris istoria
că atunci când țeava puștii a trosnit în plin soare
momîile alea săreau ca broaștele pe mal.
Și, cert e că bunicul a tras șapte focuri...
Stă scris în cronici.
Mia târziu, la gura focului unde își cocea
bunica, pâinea în țest
cineva i-ar fi dat peste gură bunicului
că, lauda e laudă...
Că până să termine de tras toate gloanțele
se spune că ar fi căzut leșinat la pământ.
Atunci, bunica a scos din salba ei de la gât
doi bani de argint
risipind peste tot acea lumină argintie
care l-a făcut pe bunicul
să ridice arma împăturită în cârpe unsuroase
și să tragă la întâmplare.
Cei doi bănuți de argint au căzut împușcați drept în inimă.
Și toți au privit cu mirare la bunicul
care se zbătea să se ridice de la pământ
Nimeni nu observase cum pe un catâr alb,
(și cel care îi făcea cu ochiul)
din lanul de cânepă ars, ca sângele
eu tocmai apărusem pe lume.
Excelent poem! Asta e o linie care vă prinde. Exploataţi-o în continuare!
Trimiteți un comentariu