E vis, e aievea? Am văzut, am visat, mi-am închipuit?
Underground. Pe toată subfaţa Pământului, pe sub lanţurile muntoase, pe sub
câmpii, pe sub oceane, absolut pe toată subfaţa, un tunel de sare, pereţi şi
tavane şlefuite de sare albă pe care e scrisă toată literatura lumii, genială
ori anostă, mediocră sau strălucită, onestă sau de vârf. Ilustrată cu toată
pictura lumii. „Să nu se piardă nimic!” îmi zice o voce. „Dacă, Doamne fereşte,
se va întâmpla ceva la suprafaţă, în adâncuri să se păstreze totul!” Am
visat? Am văzut? Mi-am închipuit? Duplicat al literaturii universale, al picturii
universale...
*
Deschid cartea ca pe un mănunchi
de oglinzi, răsfoiesc pagini reflectante şi mă văd cum m-a văzut Bunin, cum m-a
văzut Hemingway, cum m-a văzut Radu Aldulescu. Le mai atrag atenţia asupra unei
insignifiante nepotriviri, îmi iau seama uneori că n-am fost cuminte, că n-am
fost cum se cuvine, dar mă scufund tot mai adânc în textul oglindă şi până la
urmă – Narcis de litere ce sunt – mă descopăr pe de-a-ntregul în
cartea-oglindă, cu pagini mai transparente, mai clare, mai ceţoase, de, ca
orice oglindă uzată de vreme, de vremuri, de vremi...
*
Cioran, scuzându-şi viciul
cititului: „De ce citesc atât? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de
acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut.
Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi”.
*
Femeile care nu există: „Orice
bărbat iubeşte două femei: una este creaţia imaginaţiei lui, iar cealaltă nu
s-a născut încă” (Kahlil Gibran).
*
Textul ocrotit de un înger. Pe
litera mare a primei fraze din primul paragraf stă el, îngerul, cu ochelarii cu
multe dioptrii, stă aparent uşor buimac, dar cu dioptriile fixate pe litere, pe
cuvinte, pe virgulele flexibile şi punctele nete şi mândrele semne de
exclamaţie şi umilele semne de întrebare... Noaptea textului ocrotit de îngerul
cu dioptrii, cu multe dioptrii...
*
Textul ca un vortex. ”Valurile”
Virginiei Woolf , de pildă. Picătura de apă/cuvânt se măreşte în val
rotund/frază, în valuri în spirale/fraze ample şi polifonice...
*
Citesc o revistă literară pe zi, ba
chiar două-trei. Coloane, grupaje, pagini întregi de poezii citesc; poezii
scrise luna trecută, săptămâna trecută, poate chiar ieri. Şi, vai!, ce prăfuite
sunt, ce vetuste, ce obosite! Mă apucă tristeţea cea fără de margini. Ca să-mi
treacă, mă apropii de rafturi, scot câte o cărţulie de Petre Stoica, Emil
Brumaru, Cezar Ivănescu, Dan Laurenţiu, cu poezii scrise în anii 70 ai
secolului trecut; poezii proaspete, zglobii, parcă mai noi şi mai fragede decât
nou născuţii. Iar tristeţea mea îşi află astfel marginile...
*
Cioran găseşte că Goethe „a fost
un virtuoz în arta de a îmbătrâni”. În logica acestui spirit, am putea spune că
Labiş a fost un virtuoz în arta de a rămâne tânăr.
*
Două cărţi lipite în acelaşi
raft, sudate chiar de un strat de praf, de zeci de ani două cărţi stau lipite
în acelaşi raft, dar ele sunt despărţite de două mii de ani de cultură, de
şapte mări şi de şapte ţări, de trei curente şi trei psihologii. În acest timp,
imperturbabil, praful sudează copertele celor două cărţi.
*
Ce simplu sintetizează Arghezi
procesul scrisului: „meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi
însufleţire”! Ce simplu de spus! Ce greu de practicat acest meşteşug şi, mai
ales, ce greu de transmis cititorului.
*
Petru Creţia găsea că „viziunea din
oglindă este o însumare din lumină astrală şi de întuneric al sinelui nostru!”
Apoftegma rămâne valabilă şi dacă în locul oglinzii punem textul.
*
Kahlil Gibran făcând diferenţa
radicală dintre raţiune şi talent: „Gândirea e piedică în calea poeziei”.
*
Distanţele cele mai mari sunt în
timp, nu în spaţiu, în interior, nu în Cosmos. Cel puţin, asta de spune Vasile
Gogea: „N-am străbătut niciodată/distanţe mai mari/decât între mine/şi
amintirile mele”.
*
Cartea. Hm! Ce/câte feţe are
cartea! Ca şi omul. Cartea. Cărţoi (v.Mihail Diaconescu, Nicolae Breban,
Vintilă Corbu). Cărticică (v.broşurile de ideologie comunistă). Cartea Albă(a
Securităţii, a Guvernării, a Parlamentului...). Cartea Neagră(a Securităţii, a
Guvernării, a Parlamentului...). „Cărticica pentru front”(Mareşal Ion
Antonescu). „Cartea de la
Jucu Nobil”(Mircea Petean). „Cartea de nisip”(Borges). „Cartea
mâniei”(Marta Petreu). Cartea ca un sarcofag sau ca o urnă cu cenuşă. Cartea ca
un landou cu o fetiţă frumoasă şi vioaie şi zglobie. Cartea ca un laptop cu
litere şi imagini frumoase, dar artificiale. „Cartea lui Benedict”(Octavian
Soviany). Cartea ca o sală de spectacole din care ies, mai grăbiţi ori mai
alene, cu mâinile în buzunare, nonşalanţi ori cu picioarele înainte, unul,
altul, ies şi tot ies: Ştefan Tipătescu cel care n-are prefect, el având amic,
onorabilul domn Caţavencu, Coana Chiriţa, Gelu Ruscanu, Stela, Fedra,
Agamemnon, Hamlet cel trist şi efilat, Cezar, Antoniu şi Cleopatra (ce trio!),
Iona, Vlad cu a treia ţeapă, Joiţica de braţ cu Richard III, Vidra la braţul
Conului Leonida faţă cu reacţiunea, Henric VIII şi alţii şi, mai ales, şi alţii.
„Carte de lut” - proiect de Carolina
Ilica. Şi, carte frumoasă, cinste cui te-a scris! „Cartea vie” (Vasile Dan,
sobru şi melancolic poet din Arad).
„Cartea urmelor”, de Daniel Corbu, contemporan. „Cartea ruptă” de Ion Stratan
cel tragic (auto)rupt în piept. „Cartea pierdută” (Ion Mureşan), carte, de
fapt, carte de rămas pe veci, carte câştigată. Nichita Stănescu, „Cartea de
recitire”; hagiografie, omagiu înaintaşilor, la fel de ipocrit precum cel
Eminescu din „Epigonii”.Deschid cartea şi, ca de obicei, îmi spun:Încetează să
cauţi personaje frumoase şi deştepte, încetează să încerci a vâna idei
filosofice şi fraze armonioase, încetează să spicuieşti versuri memorabile.
Cartea ca viaţa. Nu-ţi lasă loc de iluzii, de imaginaţie luxuriantă, de culori
pastelate., Deschid cartea şi textul toarce. Cartea ca o liană în pădurea
cuvintelor luxuriante. Cartea labirint. Cartea-tunel. Cartea ca Styxul
negru/alb. „O carte nu e demnă de interes decât dacă se distruge pe
sine”(Cioran). Orice idee ar propaga o carte, ea se întoarce împotriva ei, a
cărţii. Cartea! Hm! Ca şi omul...
6 comentarii:
Admirabile reflecții! Maestre DAD, cine nu și-ar dori un cititor ca tine ?
Dragă Şerban, am o vocaţie neîntrecută în tot ce e gratuit. Unde nu e nici un leu de câştigat, apar eu. Peste patru-cinci ani, dacă mai rezist până atunci, cu asta voi supravieţui. Voi avea probabil o pensie de 400-500 de lei şi voi citi şi voi face note de lectură...
Poate până atunci găsim și noi o fundație generoasă, ceva de genul ăsta. Un om de valoarea Domniei Tale nu va pieri. Dumnezeu îi va sări în ajutor la momentul potrivit.
În ceea ce mă privește, mă gândeam să mă retrag la un schit, dar nu am relațiile respective.
”relațiile necesare”.
Eu am aşa ceva, m-a dus şi pe mine gândul cândva. Trebuie să te dezamăgesc. Nu e ce crezi, linişte şi pace!E de discutat, poate ne vedem şi-o vom discuta...
M-ar interesa foarte mult, Maestre DAD. Poate ne vom vedea cândva, pân-a nu muri. :)
Trimiteți un comentariu