Un Nichita, doi Nichita!

Nichita Danilov mi-a dăruit acum două săptămâni volumul său Celălalt Nichita, o monografie deloc conformistă. Este povestea neasemuită a vieţii şi poeziei lui Nichita Stănescu. Spre exemplificare, citez doar un paragraf:

"Spre deosebire de Labiş, Nichita Stănescu avea o fire blândă, el nu a luptat cu inerţia, s-a complăcut în ea. Boema stănesciană avea un aer paşnic, oriental, unde se trasau mari planuri literare, şi unde lumea se aduna punând la cale viaţa literară, bârfind pe seama celor absenţi. Unii, plecând de la cuvintele pe care le-a rostit Lovinescu despre boema lui Ion Minulescu, ar fi tentaţi să facă o paralelă între boema practicată de cei doi, acuzându-l pe Nichita de logoree metaforică şi de tendinţă de înfrumuseţare a adevărului. Desigur, poetul a avut astfel de tendinţe. Metaforeea lui Nichita constituia o armă de apărare, cu dublu tăiş, împotriva acuzaţiilor privind complicitatea sa tacită faţă de regimul comunist, cât şi eventualele suspiciuni din partea aceluiaşi regim, care-l proteja, dar îl şi supraveghea îndeaproape. Fiind conştient că e supravegheat, Nichita Stănescu nu se lăsa prins în capcană. Unii dintre cei care-l vizitau îl provocau, având, probabil, de îndeplinit şi o altă misiune decât aceea de a-l adula. În afară de aceasta, apartamentul său, în care se aduna atâta lume, era împănat din loc în loc cu microfoane. Vorbind în dodii, autorul Necuvintelor putea spune orice fără a se lăsa descoperit. Probabil că doar în faţa plopului Gică poetul nu-şi cenzura vorbele"

De observat că Danilov nu are idei preconcepute despre înaintaşul său cu care s-a cunoscut şi cu care a stat la masă, el îl prezintă cu bune şi rele; cine l-a cunoscut pe Nichita Stănescu, îl recunoaşte din relatarea "celuilalt Nichita".