sâmbătă, 17 mai 2014

Mihail Grămescu

Aflu, copleşit şi consternat, că a murit Mihail Grămescu, cel pe care eu l-am considerat totdeauna cel mai bun prozator SF român. L-am cunoscut în 1983 în casă la Radu Cosaşu. Ne-am împrietenit din primul moment. În perioada aceea publica în Viaţa Românească, număr de număr, nişte povestiri realiste savuroase. Câţiva ani l-am însoţit seri întregi, prin cenaclurile SF din Bucureşti, erau cam şapte pe săptămână, deci unul pe zi. Eram şomer, aveam timp berechet, iar el reuşise să mă molipsească de microbul prozei de anticipaţie. Ceea ce scria el era magnific. N-am să uit cum prin 1984 a citit o nuvelă, Anomia, absolut extraordinară, cu tabloul mai deloc voalat al societăţii româneşti amarnice de atunci. Avea o forţă de a scrie ieşită din comun. În acea perioadă a scris un roman în şase zile...
Locuiam amândoi în cartierul Ferentari, între Prelungirea Ferentari şi Giurgiului. Ne întâlneam mai ales în week-end câte o zi întreagă. Era şi un bun şahist şi un conviv savuros. În ultimii ani ne vedeam destul de rar, doar vara, în vacanţă, la Casa Scriitorilor de la Neptun.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

7 comentarii:

Ion Lazu spunea...

Am aflat cu întârziere. Îmi pare foarte rău de dispariţia pretimpurie a lui Mihail Grămescu. N-am ajuns să fim prieteni, deşi ne cunoaştem de la sfârşitul anilor 60, când Haralambie Grămescu, redactor cu care ne vedeam destul de des în boema bucureşteană, ni l-a prezentat mie şi lui Pan Izverna pe unicul său fie - era chiar adolescentul-tip: slab, înalt ("suav lungan"), de-o timiditate feciorelnică, palid, dus într-o visătorie fericitoare. Mult mai târziu, când tatăl său deja nu mai trăia, am aflat de isprăvile scripturale ale fiului, lansat cu succes în literatura de ficţiune. O frecventasem şi eu în prima tinereţe, de-acum consideram că trebuie să mizez pe proza realistă. După Decembrie ne-am pomenit împreună la secţia de proză şi participam la Clubul de proză al lui Costi Stan. Eu făceam poze, făcea şi Mihail, ni le mai trimiteam unul altuia. Semna Aporisticon. Ne vedeam pe la lansări, pe la târgurile de carte, mereu cu un fel de duioşie legată de vremurile de altădată. Un sentiment de rudenie, aş spune acum. Adesea cu rudele suntem mai neatenţi ca îndeobşte, ne închipuim că e timp pentru legătura noastră... În ultimii ani devenise cumva ciudat, rătăcea printre rânduri la Rotobdă şi ne scruta pe fiecare în parte. L-am văzut cu un fel de tichie semită în cap, lucru rămas inexplicabil. Mai grav mi s-a părut că ţinea să facă opinie separată, sfidându-i incorpore pe cei din Club. Se vorbea la Club despre ceva şi el sărea ca ars spunând ritos că Marin Preda a fost un scriitor comunist, un jalnic colaboraţionist. Sigur, afirmaţia ar fi putut fi discutată, nuanţată etc, dar nu atunci şi nu în acel mod. Confraţii îl tratau de ins penibil. N-am ajuns niciodată la confesiuni cu MG, ne rezumam la constatări despre dezastrul vieţii literare. Între atâţi actanţi care se perindă, fiecare cu incomprehensibilitatea sa, MG devenea cu timpul un fel de fantomă care voia să submineze imaginea tânărului ce fusese, spectrul de rău augur al aceluia. Vreo boală necruţătoare?
În şirul de dispariţii, nu mai reacţionăm adecvat, cineva care ar fi putut fi o personalitate remarcabilă iese din scenă, gata! scuturăm din cap, incomodaţi, apoi trecem iute mai departe. Aşa cu Gigi Astaloş, în pofida chipiului ce i l-au tras pe frunte, a celor trei salve de armă, la Ghencea militar III. Scriitori "pe care lumea nu putea să-i mai încapă"... se sting brusc, neluaţi în seamă. Nimic nou, ce-i drept,însă teribil, teribil de trist, seniori!
Ion Lazu

ioan viştea spunea...

Splendidă evocarea, sfâşietoare amărăciunea ca de cucută a perspectivei zădărniciei probată cu fiecare dispariţie!

Augustin spunea...

Domnilor, se moare pe bandă rulantă... Sigur, e un dat, dar parcă, totuşi...Am uitat să vă spun că Mihai m-a prezentat şi tatălui său care mi-a dăruit O mie şi una de nopţi, in traducerea lui, tot setul din BPT. Din exemplarele acelea am citit/recitit ani de zile poveştile Şeherezadei...

CAMELIA PANTAZI TUDOR spunea...

Domnule Doman, am citit textul postat de dumneavoastra si am simtit emotia momentului redactarii acestuia. Am fost convinsa ca intr/adevar l/ati apreciat pe Mihai.
M/au durat insa cateva cuvinte din comentariul domnului Lazu, si anume faptul ca Mihai a fost considerat un tip penibil la un moment dat. Ma intreb-Oare are dreptul un scriitor sa il eticheteze pe altul cu atata usurinta? Mihai a fost o persoana foarte modesta care nu a iesit in fata cu meritele sale literare, dimpotriva , i/a ajutat pe altii sa publice si chiar sa se afirme..Cati dintre membrii USR i/au citit opera si cati au creat o opera literara ca a lui?!! Intrebare retorica, desigur, dar dureroasa...Ne pierdem scriitorii si nici macar nu ajungem sa ii cunoastem.....Imi cer scuze daca interventia mea va supara pe cineva,,,e doar amaraciune...

Augustin spunea...

Să-l lăsăm pe Mihai să se odihnească în pace! E cum spuneţi, a fost un generos. Pe mine m-a ajutat în 1983, într-o perioadă în care nu-mi găseam un serviciu, dar şi ca scriitor, prin comentariile sale pertinente...
Dumnezeu să-l odihnească!

Camelia Pantazi Tudor spunea...

DUMNEZEU SA/L ODIHNEASCA!
Iar dumneavoastra, multa sanatate!

Didi Dumitrache spunea...

In pofida departarii geografice si a lipsei quasi totale de comunicare dintre noi in ultimii 15 ani, Mihai Gramescu a ramas in mod bizar prezent in viata mea, chiar daca prezentza se datora numai cartilor sale pe care mi le-a facut cadou in 2001, unor "flash back-uri", declansate de evenimente in care exista ceva comun sau care faceau creierul sa rascoleasca inexplicabil, la prima vedere, acel depozit cu amintiri atat de diferit insa de un "Hard Drive" de computer. L-am cunoscut prin 1968, am petrecut cativa ani buni in casuta de langa Hala Traian in care locuia si am fost deseori primul martor ocular si auditiv al momentelor in care se nastea mare parte a lucrarilor sale poetice sau in proza (iclusiv culegerea de povestiri "Sci-Fi" APORISTICON cu care a debutat), ori la aparitia chiar sub ochii mei a majoritatii desenelor sle in tus, arta grafica cu care a cochetat o vreme. Dotat cu o imaginatie extrem de fertila si nu neaparat accesibila muritorului de rand, Mihai era un amestec de candoare si copilarie dezarmanta, combinat cu stari psihice alarmante, care deseori ii aduceau interlocutorii in pozitia de a nu sti exact cum sa reactioneze, fara a crea situatii delicate si nu intotdeauna placute. Cam pana prin 1972 cand vietile noastre au luat-o pe fagasuri diferite, cred ca am fost unul dintre cei mai apropiati prieteni ai sai, cu care isi permitea sa vorbeasca orice si in orice fel. Un prieten cu care in clipele de pauza creativa prefera sa joace sah, batandu-ma frecvent, sau table, unde insa i-am fost mereu "nash", deseori trecand prin maratonuri de cate doua zile si doua nopti, neintrerupte decat de cateva gustari aduse de bunica lui, inca in viata pe acele vremuri. Am fost evident martor si la casatoria lui si la nasterea fiului sau Tudor, cu care m-am vazut dupa foarte multi ani la prima excursie facuta in Romania, dupa emigrarea mea in SUA.
Odihneste-te in pace Mihai. Pana la urma ne vom revedea cu totii in acel loc rezervat sufletului imaterial.