luni, 11 noiembrie 2013

Necropola de apă



         Cascada de şampanie. Oraşul este un amfiteatru în jurul golfului. Jos este faleza, cu hoteluri, vile, terase mai mari, mai mici. Apoi, un munte alb de calcar ca un brâu argintiu la mijlocul amfiteatrului. Deasupra este oraşul vechi al amestecului de bulgari, tătari, turci, români, ţigani, evrei, armeni… În amurgul de septembrie, în curtea mică a lui Simion cel bolnav de trei ani şi cel cu casa totuşi sub brâul alb de calcar, de pe muntele alb se prăbuşeşte lin o cascadă de şampanie curată, aurie. Rude, prieteni, vecini vin cu vase mai mici, mai pântecoase să strângă nobila licoare de aur. „E semn bun!” prezice un bărbos armean octogenar. „Sigur că e un semn bun!” i se răspunde. Hm! E semn bun! Când soarele apune cu totul la colţul muntelui argintiu, cascada de aur e tot mai subţire, ca finalul unui urinat de viţel, iar Simion cel bolnav de trei ani pleacă definitiv din curtea lui mică, plină de oameni bând fericiţi şampanie spumegândă, Simion se stinge încet dar definitiv cu un zâmbet amar pe buze.
                                                           *
         A murit Marcel, tehnicianul veterinar de pe strada noastră, la 45 de ani a plecat. El îmi tăia iepurii. Venea, îi puneam totul la dispoziţie, îi arătam trei iepuri din cuşcă, apoi plecam la barul de la colţul străzii unde beam o votcă deplângând soarta bieţilor urechiaţi. Peste o oră mă suna Marcel. „Misiune îndeplinită!” raporta el vesel. Găseam trei carcase alb-rozalii de iepuri pe care le puneam la cuptor, cu vin, slănină şi usturoi. Acum, Marcel trece pe stradă cuminte-orizontal, cu picioarele înainte în maşina neagră a vecinului său. Dar, iepurii încă tresar, încă au în nări mirosul mâinilor care luau de urechi fraţii lor din coteţ.
                                                           *
         Prin norul alb, în dimineaţa de 15 septembrie, când copiii merg la şcoală, prin norul alburiu se filtrează lumina portocalie. Pe mormântul învăţătoarei care a iniţiat o mie de copii să deseneze litere şi cifre pe caiete liniate, pe mormântul doamnei a înflorit natural, ca o buruiană, un trandafir alb.
                                                           *
         Întrebare bezmetică, dar şi disperată: Dacă Dumnezeu l-a creat pe om atât de simplu, dintr-un lut acolo, de ce este el, omul, atât de complicat fizic (o maşinărie de carne sofisticată) şi atât de sucit psihic?
                                                           *
         În războiul de apărare, generalul a trecut deja graniţa ţării lui cu armata, s-a deplasat în marş forţat încă vreo două mii de kilometri de la hotarul ţării. „Dar, nu ne atacă nimeni!” a îndrăznit un colonel. „Da, dar dacă le trece prin cap să ne atace?”
                                                           *
         În dimineaţa de sfârşit de vară, crinul din marginea grădinii mele învaţă să moară.
                                                           *
         Cum oameni buni, inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate (căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare bunătatea lui – dă sfinţilor permise de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare dimineaţă, când ies în stradă mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos. Mai devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.
                                                           *
         Baza de decolare spre necunoscuta lume: ce mai urdiniş zi şi noapte!
                                                           *
         Presimţirea cenuşii. Într-o zi, mai curând într-o seară, peştele de la cină avea gust de cenuşă. A încercat în dimineaţa următoare icrele: cenuşă curată! Cafeaua: o leşie cu multă cenuşă. Din patul de lângă fereastră i-a căzut întâmplător mâna pe ceasul de pe noptieră: o grămăjoară de cenuşă cimentată. Brânza de la cina de joi: cenuşă moale şi fadă ca orice cenuşă. La sfârşitul săptămânii, după clipa fatală, familia a hotărât: incinerare. O urnă de cenuşă într-o firidă de crematoriu.
                                                           *
         Moartea privind mai mereu viaţa în oglinda retrovizoare şi observându-i erorile de mişcare…
                                                           *
         Despre poetul X se spune: „De la el încoace se scrie cum nu s-a mai scris niciodată!” Despre mine aş vrea să se zică: „De la el încoace nu s-a mai murit aşa niciodată!” O revoluţie în moarte.
                                                           *
         Ploaia din amurg, în căderea ei, alcătuia o necropolă. Făcea mai întâi o turlă, pe cea mai înaltă, apoi nava, apoi fundaţia de apă. La miezul nopţii, în necropola de apă a apărut deja primul mort, un înecat tânăr, gras şi frumos.
                                                           *
         Cri-cri-ul greierului din seara de august măsoară ritmul vieţii spre moarte.
                                                           *
         Cioran: „După ce vei fi căutat în zadar o ţară de adopţie, să alegi moartea ca nou tărâm de exil şi să te stabileşti în ea în calitate de cetăţean”. Da, cetăţean viu al morţii celei veşnice!
                                                           *
         Guvernul, prin purtătorul lui de cuvânt, ne spune la televizor cum se calculează acciza la alcoolurile tari, care este redevenţa la minele de aur şi cum scade treptat TVA-ul la maşinile de brodat rochii ţigăneşti. Dar guvernul, nici prin purtătorul de vorbe, nici prin ministrul de resort, nu ne spune nimic despre felul în care va muri fiecare în câte o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, singur în patul lui, asistat de o pisică oarbă.
                                                           *
         O clipă, o singură clipă de iluminare, când toată omenirea are revelaţia venirii momentului fatal şi că trebuie să se poarte în consecinţă. Dar, clipa e clipă, a trecut şi totul a fost uitat.
                                                           *
         Din ceaţa deasă de iarnă se întrupează doamna străveziu-platinată şi-l ia cu ea voioasă pe primul cardiac întâlnit la băcănia din colţul parcului…
                                                           *
         La ora cinci, în zori, când dau să citesc liniştit cele trei capitole din Cartea Cărţilor, ei, chiar în acel moment primesc abstractul semn. Că ninge la ora cinci, că e deja lumină, că e semiîntuneric pâclos, la ora cinci fix, abstractul semn îmi apare negreşit. Citesc cele două-trei capitole din Biblie cu semnul deasupra capului.
                                                           *
         Nimic mai jalnic decât raza privirii muribundului mai subţire decât un fir de păr, când el e deja o epavă, când trupul lui e deja celuloză şi hârtie! 
                                                           *
         Jules Renard: „Un miros de scoică putredă e de ajuns să presimţi toată marea”. Să reformulăm: „Un miros de scoică putredă e de ajuns să presimţi toată moartea!”.
                                                           *
         La slujba de înmormântare, văduva oferă în biserică una, alta… Vezi la un moment dat în mâna descărnată a femeii un colac galben-auriu – inelul cununiei soţului ei cu Doamna Moarte…
                                                           *
         Un romancier exclusiv, unul cu construcţii epice de mii de pagini, construcţii vesele şi excesiv de optimiste, îşi intitulează ultima trilogie de 1500 de pagini – Schiţă despre moartea lui X. Hm!
                                                           *
         Fiecare trăieşte, se îngraşă, moare din ceea ce-i place.
                                                           *
         Ce spaimă la copilul care află pentru prima oară că există moarte, că oamenii sunt pieritori! Este momentul când fericirea naturală a omului dispare brusc, se topeşte ca un cub de zahăr într-o cană de ceai fierbinte.
                                                           *
         Trăieşti sentimente de toată ziua şi sentimente de sărbătoare, de duminică. Faţă de moarte, fireşte, ai sentimente de sărbătoare…
                                                           *
         - Viaţa, ce e viaţa, dragă Teofil?
         Iar Teofil, cu paharul de vin roşu pe jumătate plin, pe jumătate gol:
-         Ce poate fi decât o margine insignifiantă a Morţii care e la rândul ei e stăpâna timpului?
                                                           *
         Dureros este nu că duşmanii îţi doresc moartea. Firesc, asta presupune meseria de duşman. Dureros e că aceştia au amante, iar amantele lor îşi arată dragostea faţă de duşmanii tăi prin ura de moarte faţă de tine.
                                                           *
         Subiectivismul celor vii, precum cel al juriilor de la concursurile de frumuseţe. O moarte frumoasă li se pare unora mai frumoasă decât cea mai frumoasă moarte.
                                                           *
         Viaţă/moarte, despărţite de linia fulgerului care despică cerul negru dintr-o parte în cealaltă.
                                                           *
         Meditând vreo patru-cinci decenii despre moarte, nu poţi acoperi şapte pagini profunde. Şi totuşi, fragmentele acestea fac parte din cea de-a treia carte despre moarte…
                                                           *
         Bacovia: „amorul meu defunct”. Hm! Dacă ar fi să i-o întoarcem, am scrie moartea noastră iubitoare…
                                                           *
         Copilăria, tinereţea, maturitatea, chiar şi bătrâneţea, toate ţin de trecut. Doar moartea ţine de viitor, iar dacă nu eşti atent, ţine chiar de prezent.
                                                           *
         Când a terminat sticla de palincă, a sunat la 112. „Sunt pe moarte!” a dictat doamnei care prelua apelul. Când au sosit medicul şi asistenta cu ambulanţa, le-a spus vesel: „E deja târziu, nu mă mai deranjaţi! Fotoliul acesta e patul meu de moarte”. A închis ochii şi asta a fost tot.

(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în "Argeş" nr. 11/noiembrie 2013).

8 comentarii:

Şerban Tomşa spunea...

Bijuterii, Maestre DAD ! Le-am citit cu fascinaţie, pur şi simplu ! M-au săltat de pe scaun, m-au bulversat. Felicitări, dragul meu prieten !

Augustin spunea...

Draga Serban, iti multumesc. Parerea ta conteaza foarte mult pentru mine.

Anonim spunea...

Consimt la admiraţia dlui ŞT, tij admirativ eu şi jaluz mamă-mamă, pe-acest Don DAD, care dă Morţilor viaţă, prin Viaţă trecînd nu oricum!
Glorie imortelă!
Culai

Augustin spunea...

Mulţumesc, dom' Culai!
Aţi scris aci un cuvânt magic: imortelă, ceea ce-mi inspiră o imagine pentru cartea în curs...

În fereastra mică precum o o batistă a chiliei, chipul nemişcat al centenarei stareţe, uscăţiv, ca o imortelă cenuşiu-pământie...

Încă o dată, mulţumesc!

Anonim spunea...

Mă bucur că V-am fost bun la ceva cu vorbele din inimă pornite.
Spor şi satisfacţie-n toate!
Culai

stefan s. spunea...

Superbe randuri despre moarte!

O astfel de carte mi-ar placea sa am in biblioteca personala...Doar asa spunea Apostolul Pavel: Mor in fiecare zi!
Macar sa murim si noi...citind despre moarte!

Spor la scris si in toate!

Augustin spunea...

Domnule Stefan S., daca-mi dati adresa pe augustindoman@yahoo.com, va trimit volumul Moartea noastra cea de toate zilele, cu drag.

stefan s. spunea...

Da, multumesc!
Va trimit un email, maine...
Toate cele bune va doresc!