Cascada de
şampanie. Oraşul este un amfiteatru în jurul golfului. Jos este faleza, cu
hoteluri, vile, terase mai mari, mai mici. Apoi, un munte alb de calcar ca un
brâu argintiu la mijlocul amfiteatrului. Deasupra este oraşul vechi al
amestecului de bulgari, tătari, turci, români, ţigani, evrei, armeni… În
amurgul de septembrie, în curtea mică a lui Simion cel bolnav de trei ani şi
cel cu casa totuşi sub brâul alb de calcar, de pe muntele alb se prăbuşeşte lin
o cascadă de şampanie curată, aurie. Rude, prieteni, vecini vin cu vase mai
mici, mai pântecoase să strângă nobila licoare de aur. „E semn bun!” prezice un
bărbos armean octogenar. „Sigur că e un semn bun!” i se răspunde. Hm! E semn
bun! Când soarele apune cu totul la colţul muntelui argintiu, cascada de aur e
tot mai subţire, ca finalul unui urinat de viţel, iar Simion cel bolnav de trei
ani pleacă definitiv din curtea lui mică, plină de oameni bând fericiţi
şampanie spumegândă, Simion se stinge încet dar definitiv cu un zâmbet amar pe
buze.
*
A murit Marcel, tehnicianul
veterinar de pe strada noastră, la 45 de ani a plecat. El îmi tăia iepurii.
Venea, îi puneam totul la dispoziţie, îi arătam trei iepuri din cuşcă, apoi
plecam la barul de la colţul străzii unde beam o votcă deplângând soarta
bieţilor urechiaţi. Peste o oră mă suna Marcel. „Misiune îndeplinită!” raporta
el vesel. Găseam trei carcase alb-rozalii de iepuri pe care le puneam la
cuptor, cu vin, slănină şi usturoi. Acum, Marcel trece pe stradă
cuminte-orizontal, cu picioarele înainte în maşina neagră a vecinului său. Dar,
iepurii încă tresar, încă au în nări mirosul mâinilor care luau de urechi fraţii
lor din coteţ.
*
Prin norul alb, în dimineaţa
de 15 septembrie, când copiii merg la şcoală, prin norul alburiu se filtrează
lumina portocalie. Pe mormântul învăţătoarei care a iniţiat o mie de copii să
deseneze litere şi cifre pe caiete liniate, pe mormântul doamnei a înflorit
natural, ca o buruiană, un trandafir alb.
*
Întrebare bezmetică, dar şi
disperată: Dacă Dumnezeu l-a creat pe om atât de simplu, dintr-un lut acolo, de
ce este el, omul, atât de complicat fizic (o maşinărie de carne sofisticată) şi
atât de sucit psihic?
*
În războiul de apărare,
generalul a trecut deja graniţa ţării lui cu armata, s-a deplasat în marş
forţat încă vreo două mii de kilometri de la hotarul ţării. „Dar, nu ne atacă
nimeni!” a îndrăznit un colonel. „Da, dar dacă le trece prin cap să ne atace?”
*
În dimineaţa de sfârşit de
vară, crinul din marginea grădinii mele învaţă să moară.
*
Cum oameni buni,
inteligenţi, blonzi, şateni au permis de pescuit, de vânat animale nevinovate
(căprioare, iepuri, fazani, urşi), tot aşa mi-e teamă că Dumnezeu – în mare
bunătatea lui – dă sfinţilor permise de pescuit şi de vânat oameni. În fiecare
dimineaţă, când ies în stradă mă uit în dreapta, în stânga, în sus, în jos. Mai
devreme sau mai târziu tot nu voi avea scăpare.
*
Baza de decolare spre
necunoscuta lume: ce mai urdiniş zi şi noapte!
*
Presimţirea cenuşii. Într-o zi, mai curând într-o seară, peştele de
la cină avea gust de cenuşă. A încercat în dimineaţa următoare icrele: cenuşă
curată! Cafeaua: o leşie cu multă cenuşă. Din patul de lângă fereastră i-a
căzut întâmplător mâna pe ceasul de pe noptieră: o grămăjoară de cenuşă
cimentată. Brânza de la cina de joi: cenuşă moale şi fadă ca orice cenuşă. La
sfârşitul săptămânii, după clipa fatală, familia a hotărât: incinerare. O urnă
de cenuşă într-o firidă de crematoriu.
*
Moartea privind mai mereu
viaţa în oglinda retrovizoare şi observându-i erorile de mişcare…
*
Despre poetul X se spune:
„De la el încoace se scrie cum nu s-a mai scris niciodată!” Despre mine aş vrea
să se zică: „De la el încoace nu s-a mai murit aşa niciodată!” O revoluţie în
moarte.
*
Ploaia din amurg, în căderea
ei, alcătuia o necropolă. Făcea mai întâi o turlă, pe cea mai înaltă, apoi
nava, apoi fundaţia de apă. La miezul nopţii, în necropola de apă a apărut deja
primul mort, un înecat tânăr, gras şi frumos.
*
Cri-cri-ul greierului din
seara de august măsoară ritmul vieţii spre moarte.
*
Cioran: „După ce vei fi
căutat în zadar o ţară de adopţie, să alegi moartea ca nou tărâm de exil şi să
te stabileşti în ea în calitate de cetăţean”.
Da, cetăţean viu al morţii celei veşnice!
*
Guvernul, prin purtătorul
lui de cuvânt, ne spune la televizor cum se calculează acciza la alcoolurile
tari, care este redevenţa la minele de aur şi cum scade treptat TVA-ul la
maşinile de brodat rochii ţigăneşti. Dar guvernul, nici prin purtătorul de
vorbe, nici prin ministrul de resort, nu ne spune nimic despre felul în care va
muri fiecare în câte o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, singur în
patul lui, asistat de o pisică oarbă.
*
O clipă, o singură clipă de
iluminare, când toată omenirea are revelaţia venirii momentului fatal şi că
trebuie să se poarte în consecinţă. Dar, clipa e clipă, a trecut şi totul a
fost uitat.
*
Din ceaţa deasă de iarnă se
întrupează doamna străveziu-platinată şi-l ia cu ea voioasă pe primul cardiac
întâlnit la băcănia din colţul parcului…
*
La ora cinci, în zori, când
dau să citesc liniştit cele trei capitole din Cartea Cărţilor, ei, chiar în
acel moment primesc abstractul semn. Că ninge la ora cinci, că e deja lumină,
că e semiîntuneric pâclos, la ora cinci fix, abstractul semn îmi apare
negreşit. Citesc cele două-trei capitole din Biblie cu semnul deasupra capului.
*
Nimic mai jalnic decât raza
privirii muribundului mai subţire decât un fir de păr, când el e deja o epavă,
când trupul lui e deja celuloză şi hârtie!
*
Jules Renard: „Un miros de
scoică putredă e de ajuns să presimţi toată marea”. Să reformulăm: „Un miros de
scoică putredă e de ajuns să presimţi toată moartea!”.
*
La slujba de înmormântare,
văduva oferă în biserică una, alta… Vezi la un moment dat în mâna descărnată a
femeii un colac galben-auriu – inelul cununiei soţului ei cu Doamna Moarte…
*
Un romancier exclusiv, unul
cu construcţii epice de mii de pagini, construcţii vesele şi excesiv de
optimiste, îşi intitulează ultima trilogie de 1500 de pagini – Schiţă despre moartea lui X. Hm!
*
Fiecare trăieşte, se îngraşă,
moare din ceea ce-i place.
*
Ce spaimă la copilul care
află pentru prima oară că există moarte, că oamenii sunt pieritori! Este
momentul când fericirea naturală a omului dispare brusc, se topeşte ca un cub
de zahăr într-o cană de ceai fierbinte.
*
Trăieşti sentimente de toată
ziua şi sentimente de sărbătoare, de duminică. Faţă de moarte, fireşte, ai
sentimente de sărbătoare…
*
- Viaţa, ce e viaţa, dragă
Teofil?
Iar Teofil, cu paharul de
vin roşu pe jumătate plin, pe jumătate gol:
-
Ce poate fi decât o margine insignifiantă a Morţii care e
la rândul ei e stăpâna timpului?
*
Dureros este nu că duşmanii
îţi doresc moartea. Firesc, asta presupune meseria de duşman. Dureros e că
aceştia au amante, iar amantele lor îşi arată dragostea faţă de duşmanii tăi
prin ura de moarte faţă de tine.
*
Subiectivismul celor vii,
precum cel al juriilor de la concursurile de frumuseţe. O moarte frumoasă li se
pare unora mai frumoasă decât cea mai frumoasă moarte.
*
Viaţă/moarte, despărţite de
linia fulgerului care despică cerul negru dintr-o parte în cealaltă.
*
Meditând vreo patru-cinci
decenii despre moarte, nu poţi acoperi şapte pagini profunde. Şi totuşi,
fragmentele acestea fac parte din cea de-a treia carte despre moarte…
*
Bacovia: „amorul meu
defunct”. Hm! Dacă ar fi să i-o întoarcem, am scrie moartea noastră iubitoare…
*
Copilăria, tinereţea,
maturitatea, chiar şi bătrâneţea, toate ţin de trecut. Doar moartea ţine de
viitor, iar dacă nu eşti atent, ţine chiar de prezent.
*
Când a terminat sticla de
palincă, a sunat la 112. „Sunt pe moarte!” a dictat doamnei care prelua apelul.
Când au sosit medicul şi asistenta cu ambulanţa, le-a spus vesel: „E deja
târziu, nu mă mai deranjaţi! Fotoliul acesta e patul meu de moarte”. A închis
ochii şi asta a fost tot.
(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în "Argeş" nr. 11/noiembrie 2013).
8 comentarii:
Bijuterii, Maestre DAD ! Le-am citit cu fascinaţie, pur şi simplu ! M-au săltat de pe scaun, m-au bulversat. Felicitări, dragul meu prieten !
Draga Serban, iti multumesc. Parerea ta conteaza foarte mult pentru mine.
Consimt la admiraţia dlui ŞT, tij admirativ eu şi jaluz mamă-mamă, pe-acest Don DAD, care dă Morţilor viaţă, prin Viaţă trecînd nu oricum!
Glorie imortelă!
Culai
Mulţumesc, dom' Culai!
Aţi scris aci un cuvânt magic: imortelă, ceea ce-mi inspiră o imagine pentru cartea în curs...
În fereastra mică precum o o batistă a chiliei, chipul nemişcat al centenarei stareţe, uscăţiv, ca o imortelă cenuşiu-pământie...
Încă o dată, mulţumesc!
Mă bucur că V-am fost bun la ceva cu vorbele din inimă pornite.
Spor şi satisfacţie-n toate!
Culai
Superbe randuri despre moarte!
O astfel de carte mi-ar placea sa am in biblioteca personala...Doar asa spunea Apostolul Pavel: Mor in fiecare zi!
Macar sa murim si noi...citind despre moarte!
Spor la scris si in toate!
Domnule Stefan S., daca-mi dati adresa pe augustindoman@yahoo.com, va trimit volumul Moartea noastra cea de toate zilele, cu drag.
Da, multumesc!
Va trimit un email, maine...
Toate cele bune va doresc!
Trimiteți un comentariu