marți, 3 septembrie 2013

Liniştita urgie



         Cadrul: o linie de munte împădurit, o şosea, Oltul, altă linie de munte împădurit. La câţiva paşi, Mănăstirea Cozia, liniştită ca o turmă de oi toropită de căldură la umbra sălciilor pletoase. Simion, Luca, Teofil, Gherasim şi toţi ceilalţi stau înghesuiţi în jurul unei mese pline de pahare. Că de aia sunt prietenii pe lume, zice Simion (sau poate Gherasim), de asta sunt prietenii, să pună umăr lângă umăr şi să se unească împotriva tăcutei urgii.

                                                           *
         Apa Neagră este un fir mai subţire decât firul de păr şi care nu seacă totuşi niciodată şi străbate lumea, nevăzută, neauzită, după meandre de nimeni ştiute. Cine nu bea niciodată nici un strop din ea nu mai moare. Până acum nu i s-a întâmplat nimănui.
                                                           *
         De moartea vecinului meu, om avut şi generos, care dăruia oricărui trecea pe stradă 50 de lei, spun impresionaţi cei din cartier: „Moarte de împărat!” Îmi amintesc de zisa bunicului meu când se îmbăta lin: „Te servesc cu vinul cel mai bun, cu vin de care bea împăratul!” Iar el a avut toată viaţa un singur soi de vin.
                                                           *
         Un sicriu de carton pe un catafalc de carton. Pantofii locatarului sunt de carton presat, cureaua pantalonilor de carton… Mortul, încă înainte de a fi aşezat în groapă, începe a se destrăma în foi subţiri, aproape transparente, de carton.
                                                           *
         Minimalist despre moarte.
                                                           *
         Bătrânul din Balcic, înotând la şase dimineaţa la două sute de metri de Castelul Reginei Maria, la întrecere cu o armată de delfini. La ora opt, când turiştii încep a-şi întinde saltelele pe plajă, sub zidul domeniului doamnei lui Ferdinand I, bătrânul îşi încheie repriza de sport matinal şi porneşte spre casă în costumul său dintr-un singur articol. Dar, vede peste o vreme apa năclăită de alge. Acolo se aruncă vânjosul şi atleticul septuagenar şi acolo rămâne blocat pe veci în verdeaţa densă ca o orizontală platoşă a morţii.
                                                           *
         Nu te deranjează că Moartea lipseşte de pe toate hărţile rutiere şi turistice ale lumii. Nu te deranjează deloc, ba dimpotrivă, dar degeaba, degeaba…
                                                           *
         Alcoolicul oraşului face sacrificiul suprem adus iubirii: îşi ia de la gură un litru de vin roşu cu care preotul spală în după-amiaza de duminică oasele albe ale iubitei sale plecată cu şapte ani în urmă.
                                                           *
         Final de poem de Dinu Flămând: „sinuciderea ar fi/doar excesul de optimism”. Hm! Punct limită pe imaginea căruia Cioran ar glosa la infinit.
                                                           *
         Da, soarele răsare, soarele apune. Ei, dar între răsărit şi apus cât paşnic măcel…
                                                           *
         Lumea ca un ocean de aer în care miliardele de omuleţi dând disperaţi din mâini, din picioare, înotând împotriva curentului negru al morţii.
                                                           *
         - De ce vii aşa de dimineaţă la redacţie? mă întreabă poetul, artistul care se trezeşte când soarele e în crucea cerului.
         Îi răspund că din zel faţă de şefele mele sau pentru că numai atunci găsesc loc de parcare sau pentru că pur şi simplu sunt un matinal cronic, sufăr de această boală încă din copilărie…
         Numai motivul adevărat nu-l spun artistului care face ochi spre amiază. Nu-i spun că la şapte fără cinci dimineaţa, de la etajul al treilea al redacţiei, privesc de la biroul meu de brad geluit prin geamul cât tot peretele pe Eva blondă de la blocul de vizavi care iese să se întindă goală în terasă; vară, iarnă, toamnă, primăvară fiind, ea se întinde albă în terasa de un metru pătrat, iar eu o privesc cu voluptatea cu care aş privi moartea cea veşnic tânără şi blondă.
                                                           *
         Jules Renard, un precursor al lui Cioran: „Câţi oameni n-au vrut să se sinucidă şi s-au mulţumit să-şi rupă fotografia!”
                                                           *
         În orice cap fermecător de blondă plină de ifose văd un craniu aruncat într-un boschet de un gropar care trebuie să pună în spaţiul acela subteran un mort proaspăt.
                                                           *
         Mortul de pe catafalc, învelit în pânzeturile albe, imaculate, scumpe – ca o carte între ghirlande de hârtie lucioasă într-o bibliotecă părăsită de o sută de ani.
                                                           *
         Ajun de Crăciun. Moartea e o femeie tânără care priveşte pe fereastră colindătorii mai mici, mai mari, mai bătrâni. Şi e fascinată de unul, de altul… Iar preotul are atâtea pe cap în aceste zile…
                                                           *
         Oficializată, moartea ca un antet pe certificatul de deces, dar şi pe cel de naştere.
                                                           *
         La graniţa dintre lumi, muribundul delirează. Chiar şi taciturnii şi ursuzii, ba şi muţii delirează. Ei dialoghează (monologhează) cu viii, cu morţii, cu sfinţii, poate că şi cu absolutul.
                                                           *
         A băut un lac, un Baikal de vodcă la viaţa lui. La zece ani după ce s-a lăsat de băutură, a murit într-o zi însorită, pe plaja de la Vama Veche, dintr-o supradoză de două halbe de bere.
                                                           *
         Omul ocupă vremelnic un petic puţin mai mare decât un punct (să zicem cât un punct şi o virgulă) şi acest punct îl numeşte el viaţă plenară. Puah!
                                                           *
         O sentinţă cioraniană de necombătut de nici o religie din lume: „Viaţa e prea plină de moarte pentru ca moartea să-i mai poată adăuga ceva”.
                                                           *
         Era atât de aproape de perfecţiune, asuda de atâta fericire şi tocmai atunci a întâlnit neantul, era la doi paşi.
                                                           *
         - Ce mai face Simion?
         - Se străduieşte, se munceşte să moară.
         - Spune-i s-o lase mai încet, îi va reuşi oricum!...
                                                           *
         Moartea ca un uriaş şi blând animal care ronţăie continuu vieţi, ca şi cum ar ronţăi grăunţe de carne şi duh.
                                                           *
         Să reformulăm: Spune-mi cât timp din viaţă acorzi gândului morţii ca să-ţi spun cine eşti!
                                                           *
         Viaţa este doldora de psudovieţuitori, moartea e plină ochi de morţi autentici.
                                                           *
         Nu încetează să se minuneze că încă locuieşte în acel trup. Pe cât se simte mai împlinit în general, pe atât trupul îl dezamăgeşte pe zi ce trece.
                                                           *
         Livius Ciocârlie parafrazând trist: „Nu de moarte mă cutremur, ci de toată tevatura ei. Nu mi-e frică de boli cât mi-e frică de medici, nu mi-e frică de moarte cât de înmormântări”.
                                                           *
         E încă tânăr, se declară prietenul meu, deşi nu-i mai ştiu numele adevărat, îi zic Excursius. N-are slujbă, n-are griji, umblă prin ţară şi prin lume, o lume tot mai strâmtă pentru pofta lui de a călători. Sună la telefon o sută şi unul de oameni pe zi întrebându-i ce fac, ce mai fac. Convorbiri de zece-cincsprezece secunde. „Ce mai faci? Totul e în regulă?” întreabă el de la capătul ţării, de la capătul pământului. El vrea să afle de fapt dacă moartea a lovit pe acolo, dacă moartea nu e pe aproape.
                                                           *
         - Viaţa? îl întrebi pe Teofil.
         - O chestiune epuizată! îţi răspunde el într-o doară.

(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista "Hyperion" nr. 7-8-9/2013).
        


        

7 comentarii:

Anonim spunea...

Chapeau!

No comment... Cuget, marcat.
Culai

Fleur spunea...

Felicitari!

stefan s. spunea...

Bine ar fi daca moartea ar fi vesnic tanara si blonda!

L-ati amintit pe Livius Ciocarlie - si ma duc cu gandul la ,,nimicurile" domniei sale: ,,De ce Dumnezeu trebuie sa moara omul? Mare magarie!"

Spunea si F. Pessoa (tradus de D. Flamand, ca tot l-ati amintit si pe acest poet) ,,A muri e doar a nu fi zarit"!

Cele doua ,,cugetari" notate mai sus le-am cules din jurnalele mele (vedeti, ma preocupa si pe mine subiectul)!

Spor la scris si zile frumoase sa aveti!

Augustin spunea...

Mulţumesc pentru lectura acestor fragmente care văd că nu vi se par tocmai morbide.

stefan s. spunea...

Morbide?!...Nu, moartea e un fenomen firesc, iar firescul nu poate fi morbid!

Mai publicati astfel de fragmente, sunt minunate.

Un condei usor sa aveti!

Anonim spunea...

Toţi ne-am născut cu sete de viaţă şi groază de moarte. Toţi viii, toate formele însufleţite, instinctuale, chiar şi fără discernămînt, sentimente şi raţiune - aşa cum le concep bipezii piloşi.
Ce ne deosebeşte pe noi înde noi, e că unii alungă prin încăpăţînări demne de cauze mai nobile gîndul şi senzaţia morţii, pe cînd alţii chiar dacă nu le exacerbează, coabitează inteligent cu "Dama de la capătul Lumii"*.
*(poate Jean Dumortier, dar nu vîr mîna-n jarul scipionesc; sigur e din lirică belgofonă)
Acesta-i şi cazul Dlui Doman. Şi ce gust eu la escatologicalele Domniei-sale, e că-şi trag seva din bulzii de ţărnă însufleţiţi de această Glie, iară nu din superioare strate speculativ-gînditoare.
S-ar putea ca, alături de impresionanţii escatologi populari pe care i-am avut (cu, la temelii, Dosoftei, Cantemir Dimitrie, pleiada marilor etno-folklorişti), veacurile apropiate de cetitori să-l cultive şi pe acest glanetaş de nu chiar morbide impresii. Poate că nici nu vor şti că provin dintr-o pitită lavră ale cărei seculare linişti au fost sparte de motoarele daciilor renaultine.
Se pare că-l inspiră teribil silueta silfidă de vizavi de birou. Dar, să mai rabde vreo 20 de ani în post (benchetuind cu măsură) şi-atunci silfida l-o inspira şi mai şi, de va mai rezista!
Culai

Augustin spunea...

Mulţumesc de observaţii, domnule Nikalai. Poate că e ispititor să tai firul în patru în legătură cu modul cum au văzut marii gânditori moartea, dar mi se pare şi steril. Mi-e mai la îndemână să mă uit în jur, pe stradă, prin grădină şi s-o caut pe Doamna din poveste şi, fără multe chinuri, chiar o văd...mă rog, aşa cum o văd.