Manifest sau tacit,
patriotismul adevărat nu mai există la români. El a devenit o tinichea în care
mai bat cu ciocănelul sau, după caz, cu barosul un Vadim Tudor sau un Gheorghe
Funar sau un Dan Diaconescu, bat pentru a câştiga niscaiva voturi, tot mai
puţine în ultima vreme. Tot mai puţine, pentru că oamenii au tot aşteptat să
vină ungurii, să ia Ardealul şi să-l treacă graniţa pe la Nădlac şi apoi să-l vadă pe
Vadim cum se luptă cu fiara iredentistă la baionetă să salveze bietul pământ
românesc. Nu e cazul. Nu-i mai crede nimeni, nici măcar ei înşişi nu se mai
cred. Nu mai există nici măcar naţionalişti autentici pe care să-i socotim
patrioţi convinşi. Patriotismul este un sentiment mort şi înhumat definitiv la
groapa comună a istoriei României. Asta a reuşit clasa politică de la noi, să
scindeze ţara: o pătură a devenit lacomă şi pragmatică până la a tranzacţiona
totul, de la aurul şi petrolul ţării până la hidrocentrale şi combinate
chimice&siderurgice şi până la adolescentele frumoase. Totul are un preţ,
de obicei mic. Mentalitate de patron de hipermarket: vindem ieftin, dar mult şi
ne scoatem. Ce treabă au ei cu patriotismul, nici nu se mai obosesc să-l
simuleze! La polul opus se află masa mare de populaţie supravieţuind sub limita
de jos a sărăciei, ocupată 24 de ore cu câştigarea cumva a 30-40 de lei pe zi
să nu moară de foame în garsoniera ei, ea şi copiii şi bunicii ei. Lor nu mai
are cum să le pese de un sentiment ca patriotismul, asta e tichia de mărgăritar
a cheilor care sunt.
A nu fi patriot e ca şi cum
ai veni acasă de la serviciu şi a nu-ţi mai păsa nici cât negru sub unghie de
casa pe care ai construit-o, de grădina cu flori, de livada din spatele grădinii
pe care ai plantat-o cu mâna ta. A nu simţi nicicum apartenenţa la o familie a
ta, la un neam, a-ţi fi scârbă că eşti din România şi a nu mai avea absolut
deloc conştiinţa că faci parte dintr-un popor, ci poate doar dintr-o populaţie
polarizată după cum am zis mai sus, toate astea au darul de a te aliena, de a
te înstrăina faţă de semenul tău, de vecin, de rudă şi de coleg de serviciu.
Culmea este că nici revolta
n-o găsesc românii ca o soluţie, că până la urmă şi în asta ar exista un dram de
patriotism. Dar nu, pătura bogată şi conducătoare îşi vede liniştită de
procesul de vânzare-cumpărare, iar cea numeroasă este resemnată şi-şi plânge de
milă sunând din bucium cu jale. Cei tineri se orientează din mers, iau drumul
Occidentului cu bilet de călătorie doar dus, în cele mai multe cazuri.
Trei-patru milioane de români (o ţară mai mică, o Lituanie, o Republica
Moldova!) sunt în bejenie. Poate pe aceştia să-i încerce, după mai mulţi ani,
un sentiment amestecat, de dor de rude, de copii, de părinţi, un sentiment
confuz, dar nici acela nu poate fi asimilat cu patriotismul.
Să observăm că nici în
literatură patriotismul nu mai e temă de creaţie; aici este de înţeles, după ce
45 de ani sentimentul patriotic confundându-se cu dragostea de un partid vândut
internaţionalismului proletar sau cu dragostea faţă de un dictator sau altul,
cine-ar mai putea scrie literatură patriotică? Dar dacă patriotismul în
literatură este unul declarat şi deci
lipsa lui ar fi pagubă-n ciuperci, lipsa patriotismului interior, simţit şi
asumat în sinea omului este similar cu un handicap la nivel naţional. Ce mai
rămâne când nu mai există pic de patriotism?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu