Varză de Bruxelles!
în
admiraţia solidară a milioane de nedreptăţiţi
şi în atenţia
spilcuiţilor participanţi la mascarada bucureşteană a P.P.E
Am mâncat pentru prima oară varză de Bruxelles
în Germania anului 1991. Pe lângă aspectul său miniatural-exotic-tentant, în
pofida cârcotaşilor „zarzavagii” autohtoni, consideram că fără a fi o minunăţie
în stare să trezească savori imbatabile papilelor, avea, totuşi, gust şi culoare.
Pentru un
om din Est, redusă la simbolistica împrejurărilor vremii, varza de Bruxelles
reprezenta chiar chintesenţa libertăţii şi speranţei, adunate într-o estetică
impecabilă pe o farfurie de Meissen. Erau impresia, senzaţia de moment, exacerbate de experienţele deloc
fericite ale lumii din care veneam.
Şi lumea
în ansamblul ei arăta altfel pe atunci. Era încă bipolară, încă destul de
previzibilă, încă relativ uşor de guvernat şi strunit. Convulsiile, câte vor fi
fost, şi au fost, erau administrate adecvat şi la timp. Ecoul revoluţiilor
est-europene dintre care una de-a dreptul sângeroasă şi tragică, se estompa
încet, încet şi încă mai lăsa loc de piruete, reverenţe, eschive. În plus,
dinţii rapaci ai provocărilor politice, sociale şi economice, erau, încă, de
lapte şi ei. Curgea, încă, lapte destul
şi pe alocuri, „miere”.Entuziastmul prăbuşirii Marelui Zid nu lăsa încă să se
vadă în zarea ceţoasă a viitorului, multele ziduri, la pândă, profilate pe după cicatricea acestuia. Ne
despărţeam de trecut cu un zâmbet trufaş, suficient, naiv şi
inconştient-ironic.
La
vremea aceea, chiar hamurile de drum lung ale mecanismelor de cooperare şi
preaderare la un sistem de valori care îşi clama ambiţiile şi beneficiile,
ignorând vulnerabilităţile, erau încă lejere, uşor de suportat, oricâte sincope
şi hopuri s-ar fi ivit pe parcurs. Şi aveau să se ivească din plin, precum bine
ştim, parte din lentorile şi eşecurile „foii de parcurs” datorându-ni-se în
exclusivitate ca parte a altei
„poveşti”.
Şi
comisarii europeni erau parcă dintr-un aluat uman capabil să-ţi trezească şi
să-ţi întreţină încrederea. Empatici şi
convingători de cele mai multe ori, jucând cu talent, cu „perdea” cartea
ipocriziei, făceau o impresie bună în stare să-ţi inducă credinţa că cineva îţi
va uşura ori grăbi ieşirea din noaptea totalitară spre lumina drepturilor şi libertăţilor
de cetăţean aspirant la statutul european. Asta
se întâmpla chiar presupunând că pe termen lung raţiunea se va debarasa
de iluzii!
Când îi rosteai
numele iar apoi o vedeai pe Catherine Lalumiere ieşită „pe teren” pe
meleagurile României, mai, mai să crezi că un nou secol al luminilor ar putea
să înceapă.
Desigur,
tentaţia idealizării raporturilor inter-europene încercate la distanţă de două
decenii, îşi află motivaţia în
diferenţele de nivel, de potenţial şi statură rezultate în urma comparaţiei cu
realităţile şi actorii de astăzi ai Europei.
Cu timpul,
varza de Bruxelles nu şi-a mai ştiut lungul nasului! S-a tot înfoiat, şi-a tot
mărit volumul, până a ajuns să nu-şi mai încapă în foi şi în „piele”. A început
să privească de sus, cu o superioritate de nimic justificată, la sparanghelul spaniol, la tomata italiană,
la anasonul grecesc, paprika maghiară şi la fasolea românească tocmai de curând
ieşind „bătută” rău din malaxorul rapace
al ghemului de interese oculte ce va înlocui, probabil, în scurt timp, în chip
de monument, emblema capitalei belgiene, Atomium. În paranteză fie spus,
consider că drapelului Uniunii i-ar sta
mult mai bine fâlfâind în mijlocul său
celălalt simbol al capitalei europene, Manneken Pis, un fel de „Je m’en fish” cât se poate de sugestiv şi cu adresă precisă!
Când criza
economică, reală după unii, doar artificial indusă şi întreţinută după alţii, a
început să muşte adânc din prosperitatea tradiţională a unora şi din
stabilitatea macroeconomică a statelor Uniunii, fără excepţii, fardul
democraţiei europene mai ascundea încă, de bine, de rău, chipul şi trupul unui
organism măcinat şi slăbit de bolile devenite, în ultimii ani, cronice.
Cu timpul,
lipsa mijloacelor de prevenţie, diferenţele de potenţial şi mentalitate,
specificul psiho-social şi cultural diferenţiat, buimăceala şi indecizia
liderilor, reacţiile târzii luate în disperare de cauză, politica de
dictat alături de tendinţele hegemonice
ale contributorilor „generoşi”, au fost ascunse sub covorul roşu al summiturilor şi
reuniunilor sterile, făcând astăzi mai
adecvat ca oricând, în sensul neputinţei, termenul de „Bătrâna Europă”.Nici
fondurile de salvare, de coeziune ori de urgenţă, nici mult trâmbiţata uniune
bancară, nici tratatele fiscale, nici ideea bugetului unic ori a federalizării,
altminteri, deja contestate în bloc sau pe sărite, nu reprezintă decât tratamente paleative la căpătâiul unui bolnav
incurabil. Şi asta pentru că mai devreme
cu mult de apariţia crizei atât de des
invocată, Europa se află înainte de
toate, într-o cu mult mai gravă, profundă şi păguboasă criză – criza de
identitate şi de substanţă a politicienilor înşişi aflaţi astăzi la butoanele
Uniunii! Dincolo de inabilităţile şi nesăbuinţele economico-financiare, dincolo de lipsa
capacităţilor de armonizare a politicilor structurale, dincolo de pecinginea
birocraţiei, excesivă şi exasperantă, se află slaba lor calitate umană şi
adesea intelectuală, lipsa integrităţii morale, făţărnicia manifestă şi
vanitoasă, apetenţa şi disponibilităţile lor pentru jocuri de culise, murdare,
uşurinţa cu care sunt dispuşi să bagatelizeze, să relativizeze simţul onoarei
aflat în grea suferinţă în conştiinţele lor.
Tarele politicienilor aflaţi azi la vârful aparatului
politico-administrativ european, fireşte, nu-i fac cu nimic mai buni, mai breji
decât „floarea” politichiei locale, naţionale, exemple de rele conduite şi
practici, incriminate şi puse la index acasă la ei. Dimpotrivă, îi coboară de
pe nemeritate socluri la nivelul lor, îi îndepărtează cu ani lumină de
arhetipul care, cândva, consacra imaginea ca de patriarh a politicianului
respectat, onest şi credibil.
Nivelul de reprezentare la vârful
politicilor europene de astăzi, este de natură
să afecteze grav şi ireparabil
fundamentul principiilor democratice şi să cutremure până la prăbuşire
stâlpii de rezistenţă ai cupolei arhitecturii europene.ţ
- Politicieni care stârnesc râsul
curcilor şi plânsul popoarelor desconsiderând esenţa libertăţilor democratice,
votul, şi punându-l, la începutul mileniului trei, pe picior de egalitate cu
fapta penală, cu delictul!
- Politicieni ai dublei
măsuri şi impuneri, ignorând cu rea credinţă ori mistificând grosolan
constituţii, tratate, convenţii şi deturnând cu seninătate şi cu un rânjet
perfid sensul voinţei a milioane de oameni!
_ Politicieni de doi cenţi imixtionaţi abuziv în chestiuni şi opţiuni interne pentru
care n-ar trebui să le „fiarbă oala”, practicând partizanatul politic făţiş, la
vedere, fără scrupule şi fără obraz, de conivenţă şi în sprijinul
politicienilor locali ulceraţi de viciul puterii!
-
Politicieni cu masca hidoasă a două feţe pe chip: una de uz oficial, cu
sclipici şi radiind de principii şi norme europene, alta propagandistică de
folosinţă internă, „familială” dar cu bătaie mult mai lungă, a naţionalismului
deşănţat, a xenofobiei, rasismului, a enclavizării şi separărilor etnice!
_ Politicieni cu apucături de vechili în stare
să aplice omologilor lor est-europeni, condescendenţi prin educaţie dar şi mai
slabi de înger, tratamente umilitoare ieşite din normalitatea tiparelor de bune
practici europene încât nu ne-am mira dacă într-o zi i-ar chema să le
lustruiască pantofii!
_
Politicieni care ţin cu dinţii de obiectivele interesului naţional al
ţărilor lor dar care sunt gata să sară la gâtul intereselor altora, vitale,
deplin justificate, ori de câte ori le afirmă.
Iată, doar un fragment din tabloul galeriei
de politicieni care îşi spun, astăzi, „comisari europeni”, stârnind în
conştiinţa publică nu doar amare amintiri recente dar şi triste şi rău
prevestitoare rezonanţe istorice. Astfel
de politicieni tocmai urzesc să-şi reînnoiască mandate ori să acceadă la
funcţii şi mai înalte în ierarhia Uniunii, în bătălii surde, subterane pentru
cucerirea ciolanului european. Asemenea politicieni, „crema” feţelor groase, de
toval, tocmai se pregătesc să-şi celebreze victoria ruşinoasă asupra
poporului român. în reuniuni fastuoase, acolo unde îşi vor impulsiona
sictirul şi îşi vor îmbărbăta spleenul.
În vremea asta,
Europa umilă, Europa sacrificaţilor pe
altarul constrângerilor financiare şi al utopiei reformiste, Europa excedată şi
vlăguită de nedreptăţi şi de pumnul în gură pus
aspiraţiilor naţionale ori doar individuale, Europa aflată faţă în faţă cu
şocul unui viitor dintr-o dată incert, Europa indignaţilor şi revoltaţilor,
socializează în marş, încă civilă!, pe străzile şi în pieţele cuprinsului ei,
reinventează cocktailul Molotov şi „epoca” pietrei iar mâine, poimâine, nu ştim
ce doctrină ori ce mesaj radical. De ştiut, e drept, nu ştiu nici mulţimile
încotro se îndreaptă, aşa cum nici decidenţii politici care le guvernează viaţa, obtuzi, autişti, îmbuibaţi de onoruri
şi privilegii, habar nu au încotro trag
după ei Europa ori nici măcar nu le pasă încotro.
Prea mult
seamănă sacrificiile austerităţii de azi, impuse cu forţa, inutil, cu povara
datoriilor de război, interbelice, prea mult seamănă laşităţile actuale,
flagrante, cu cedările de conştiinţă şi de teritorii ale unei epoci trecute, ca
să nu ne gândim că istoria, poate chiar în clipa asta, îşi râde satisfăcută în
barbă stând gata-gata să se repete.
Niciun azimut, nicio
lumină călăuzitoare nu răzbat de pe steagul înstelat al Uniunii aşteptând
resemnat poate doar un singur eveniment memorabil : să intre în bernă!
Da, tabloul e cât
se poate de sumbru. Şi asta pentru că Europa speranţelor, Europa proiectului ambiţios şi generos al părinţilor săi
spirituali, Europa drumului anevoios de la cartelul protecţionist la măreţia visului
federalist, Europa de astăzi deci, încăpută pe mâna unor nevolnici, este
„varză”.Varză răvăşită, varză zdrenţuită. Varză de Bruxelles!
P.S:
Poate că cel mai bun, mai realist şi convingător argument pentru starea
de astăzi a Uniunii şi a politrucilor ei
îl are vecinul meu, băutor de bere cu rom. Zice: Domne, ce mai încolo şi-ncoace, ascultaţi ce
vă spun io că nu mă înşel neam, în apă
chioară în van rom pui!!
Ioan Viştea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu