vineri, 5 octombrie 2012

Un interviu acordat lui Adrian Alui Gheorghe

La rubrica


Invitatul revistei: Dumitru Augustin Doman

am acordat acest amplu interviu poetului Adrian Alui Gheorghe pentru revista Conta:
 1.     – Dragă Dumitru Augustin Doman, te rog să transformi parcursul tău pe lumea asta, ca om şi ca scriitor, într-o poveste care să-i facă pe (eventualii) cititori să ciulească urechile... (Sau să plîngă? Sau să rîdă?) Cam care ar fi povestea vieţii tale? Te-ai născut cu o carte de povestiri de Cehov legată de mînă? Mama ta a primit un mesaj de la Borges la naşterea ta? Cum te-ai decis „să te faci” scriitor? Sau cine te-a convins...?
- Dragă Adrian Alui Gheorghe, mă tem că-i voi dezamăgi pe cititorii revistei “Conta”, în sensul că nu-i voi face nici să râdă, nici să plângă, şi-apoi nici n-am să încerc, mă îndoiesc că voi găsi tocmai la revista ta asemenea lectori slabi de înger. Dacă m-aş fi născut cu o carte de Cehov în casă, acum chiar că aş fi un mare prozator, aş fi ars multe etape, n-ar fi trebuit să citesc tone de literatură de-o anume calitate până l-am întâlnit pe Cehov. Din păcate, în casa mea nu se afla decât Biblia şi până pe la 10 ani nimeni nu mă lăsa să pun mâna pe ea, că… “nu e pentru copii”. Poate că de la interdicţia asta mi se trage citirea a şapte-opt pagini din Biblie în fiecare dimineaţă la ora 5,00, şi asta de zeci de ani. Deşi aş fi făcut faţă, având în vedere că la cinci ani ştiam binişor să citesc şi să scriu. Bunica mea, analfabetă, dar mai înţeleaptă decât mulţi doctoranzi, cu atât mai mult decât unii doctori în filosofie, a intrat prin 1958-59 într-un program de alfabetizare pompieristică. O dată, de două ori pe săptămână, partidul trimitea un învăţător tânăr s-o înveţe pe bunica Ana are mere. Bunica n-avea mere, dar avea totdeauna o bucată de slănină afumată, o ceapă, o bucată de turtă de mălai şi o sticlă de ţuică, pe care le punea pe măsuţa de lemn cu trei picioare din mijlocul curţii, în faţa învăţătorului. Mai luând o bucată de slănină, mai ridicând păhăruţul, învăţătorul o tot pisa pe bunica să înveţe buchea. Dar bunica îl privea cu superioritate pe tov., a pus mâna pe creion doar de câteva ori până a reuşit să caligrafieze (hm!) Polina O (de la Oprişan) şi cu asta basta. Dar, cum eu nu aveam complexe de superioritate faţă de învăţătorul acela altfel bonom şi vessel de la un anumit păhăruţ în sus, am profitat de şcoala gratuită şi am învăţat, pe lângă băutul ţuicii, să scriu şi să citesc. Ei, eram scriitor? Ba bine că nu! Mai urma să devin cititor. Aici a fost mai dureros, dar asta e. Eram trimis la cooperativă să cumpăr produse de bază, cum le zice acum: petrol lampant, ulei, zahăr, orez. Iar acolo se cumpăra trei sferturi pe bani şi un sfert pe ouă; în plus la o cumpărătură de 15 lei, îţi dădea musai şi o carte de doi-trei lei sau o …jumătate de carte. Iar când erai obligat la doi lei, vânzătorul rupea o carte de patru lei în două. La şapte ani, citeam eu deja câte o jumătate de carte, mai greu era când citeam o “partea a doua”, că nu prea înţelegeam nimic, era un fel de postmodernism proletcultist. Făceam economii la un moment dat şi-l rugam pe vânzător (era unul bigam, cu o nevastă legitimă şi una ţiitoare, trăind amândouă paşnic sub acelaşi acoperiş şi în acelaşi pat cu stăpânul) să nu mai rupă cărţile, cumpărând cu gaz lampant şi orez câte o carte întreagă, de Nina Cassian, de Victor Tulbure, dar şi câte una de Maxim Gorki. Era luxul suprem din Plaiul Cloşani, să cumperi o carte întreagă...

2.     – Cît a fost destin şi cît a fost întîmplare în alegerea „căii literaturii” în ceea ce te priveşte? Are întîmplarea vreun rol în evoluţia unui scriitor?
- Întâmplarea? Dar în ce n-are ea, drăguţa, rolul primordial? Întâmplarea a făcut să fiu un copil în general singur, cum mai sunt şi acum copiii prin satele din Munţii Apuseni, din Munţii Neamţului, din Munţii Făgăraş şi din alţi binecuvântaţi munţi din România. Aşa erau copiii şi din satul meu din Plaiul Cloşani. După ce am depăşit nivelul de cititor de la cooperativa de consum, de prin clasa a cincea, am devenit prieten al cărţii, cu carnet şi insignă. Un prieten şi vecin, doctor în psihologie acum, fost comandant de poliţie judeţeană în anii ’80-90, mai mare cu patru ani decât mine, m-a îmbolnăvit de-a binelea de citit. Mergeam la biblioteca sătească aşa, ca la pomul lăudat, cu sacul; serios, la propriu. Cum pe atunci nu existau pungi de plastic, mergeam cu un sac de iută şi băgam în el 15-20 de cărţi, şi pe câmp, cu oile, le devoram. Apoi, treceam la examen. Prietenul meu mă întreba ce-am înţeles, şi de aici discuţii lungi, recitirea unor pagini, dacă nu a întregii cărţi. Aşa am devenit un fel de Don Quijote, de mi se stricaseră creierii de atâta citit, noroc că nu mă lăsa prietenul meu Mihai Dobrescu să citesc romane cu cavaleria rătăcitoare, că n-ar fi rămas armată de oi, capre şi vaci nenimicită de mine cu suliţa din arac de fasole. Sigur că visam noaptea, dar şi ziua, cum că unele din paginile alea nemuritoare le-aş fi scris eu sau că voi scrie, păcatele mele, unele şi mai şi…

3.      – Cît de important e debutul pentru un scriitor? Cum ai debutat tu? Cum ai fi vrut să debutezi? Dacă ai fi azi în faţa debutului, cum ai proceda? Ce sfaturi ai da unui tînăr care stă să debuteze acum? Cum ai putea să descurajezi un tînăr care vrea să intre în teritoriul literaturii?
- Debutul este foarte important pentru orice scriitor. Eu eram un visător incurabil. De pe la 15 ani, vai de capul meu!, mă consideram scriitor în toată regula, înainte de a scrie ceva. Atunci m-am mutat la Turnu Severin şi mergeam zilnic la Biblioteca Judeţeană, unde-i citeam pe contemporani, poeţi şi prozatori, ba şi pe critici. O citeam, de pildă, pe Maria Luiza Cristescu. Acolo am început să-i citesc pe şaizecişti, pe D. R. Popescu, pe Fănuş, pe Velea, pe Breban… Şi atunci am început să scriu. Vorbeai de întâmplarea şi rolul ei în destinul unui scriitor? Ei, întâmplarea face să fi trimis prima povestire la revista „Argeş” unde nici nu visam că voi ajunge vreodată redactor-şef, o povestire în care nu se întâmpla nimic, în care erau descrise doar impresiile personajului din urma sicriului dirigintei mele moarte cu o săptămână în urmă. Mi-a răspuns sec tocmai Maria Luiza Cristescu: „Mai trimiteţi!” I-am mai trimis eu, dar ea nu mai răspundea la poşta redacţiei, îi luase locul Alexandru Monciu Sudinski care mi-a răspuns mai pe larg, citându-mi chiar nişte fraze. Ce fericit eram! Dar, de debutat am debutat la 19 ani în „Orizont” la Timişoara, publicat încă de câteva ori mai apoi de Ion Arieşanu, pe care l-am întâlnit doar pentru un sfert de oră mult mai târziu. Din lunga perioadă a debutului, am rămas cu amintirea adâncă, obsedantă a aşteptărilor febrile la chioşcul de ziare până soseau revistele literare (măcar atunci soseau!), a grabei cu care le cumpăram şi le răsfoiam cu fundul pe prima bordură, nerăbdând să ajung cu ele acasă, a tuşului care-mi înnegrea mâinile, chestie pe care o intuiam deja ca pe un sacrificiu pe care ţi-l cere literatura. Citeam prozele scurte ale consacraţilor şi le demontam cuvânt cu cuvânt, silabă cu silabă, încercând să aflu ce mecanisme complicate au făcut ca ele să fi fost publicate. Şi mă chinuiam de mama focului să cred că nu e nicio legătură între realitate şi ficţiune, fiind sigur că o proză trebuie să fie sută la sută ficţiune, mult mai târziu lămurindu-mă eu că nici cea mai diabolică imaginaţie de romancier nu poate egala, necum întrece, realitatea mult mai spectaculoasă decât orice fantastic. Cred că am debutat norocos, în sensul că prea brodam ca un artizan la textura unor povestiri în care nu existau personaje, nici întâmplări, ci doar nişte fantasme vagi. Acum nu se mai debutează. Ştiu o fetiţă din Băile Herculane care în clasa a cincea are vreo şase-şapte cărţi publicate, nu le mai ţine şirul. Nici un tânăr aspirant la gloria deşartă a literaturii nu mai aşteaptă înfrigurat o gazetă pe tarabe, el scriindu-şi poeziile direct pe saituri şi publicându-şi cărţile când i se năzare, de cele mai multe ori neinteresându-l deloc, dar deloc, părerea vreunui critic. Văd tineri scriitori aducând dosare de înscriere în USR cu un geamantan de cărţi şi fără nicio recenzie despre ele. Mă întrebi ipotetic cum aş putea descuraja un tânăr să intre în literatură. Chiar am făcut-o. I-am descurajat pe proprii mei copii. Sigur că s-au lăsat imediat de înşirat cuvinte pe aţă, convingându-i că n-au vocaţie de scriitori, dacă nu sunt cititori înverşunaţi. Au rămas – din păcate – artişti în firea lor, chestie care mă îngrijorează uitându-mă la societatea-junglă în care trăim, firile de artist fiind devorate ca un nimic.

4.     – Dacă nu ai fi devenit scriitor, ce altă profesie ţi-ar fi plăcut să ai? Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci pe lumea asta?
- Eu chiar am făcut o groază de profesii, de meserii, să le zicem mai bine, dar toate mi s-au părut constrângătoare mijloace de supravieţuire. Dar ceva-ceva mi-ar fi plăcut să fac şi tot ca pe o artă. Mi-ar fi plăcut să fiu bucătar într-un restaurant pescăresc, poate la Antalya sau la Nisipurile de Aur sau la Varna sau poate pe un vas de croazieră, să imaginez tot felul de reţete, întâi să le prepar şi să bucur papilele gustative a sute de clienţi, apoi să le şi structurez în cărţi, ca Radu Anton Roman, pentru mii de cititori. Sunt sigur că mi s-ar fi dus vestea pentru saramura supranumită Doman, plachia cu acelaşi nume etc.

5.     – Vorbeşte-mi despre maeştrii tăi. Cît de importanţi sînt maeştrii în evoluţia unui scriitor? Au fost maeştri care te-au dezamăgit în timp?
- După sacii de cărţi citiţi în copilărie şi în adolescenţă, la un moment dat s-au cernut şi s-au cernut şi-n site şi mai dese până au rămas mai ales marii prozatori ruşi şi urmaşii lor prozatorii americani. Dar ruşii, în primul rând, de ce nu şi sovieticii (că n-aveam prejudecăţi!) Valentin Rasputin, Viktor Astafiev, Vasili Sukşin, ruşii ziceam mă terminau, mă leşinau, mă trimiteau cu capu-n nori sau cu picioarele pe tavan, mă întorceam la ei ca-n satul natal. Odată, ca să recitesc Fraţii Karamazov, am lipsit trei zile de la serviciu şi s-a propus desfacerea contractului meu de muncă… Dar, un scriitor cu adevărat de suflet nu aveam. S-a rezolvat însă. Prin 1975-76, străbăteam la deal şi la vale Strada Lăpuşneanu din Iaşi cu Nichita Danilov, sau urcam Copoul, sau coboram Râpa Galbenă, disecând pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Cehov, desigur. Dar, Nichita tot încerca să-mi vorbească de unul Bunin şi eu tot nu voiam să aud de el, deşi nu ştiam nimic, reticent parcă dintr-un fel de gelozie faţă de cei trei de mai sus, plus Goncearov şi Bulgakov. Aproape în fiecare seară, la ora 17,00, la five o’clock, monşer, aşteptam un sfert de oră până se deschidea cu marfă „nouă” un anticariat de pe Lăpuşneanu, de unde Brumaru (pe care-l cunoşteam cu tot respectul, de la distanţă) pleca fericit spre casă cu câte un braţ mare de volume. Ei bine, într-o astfel de seară, Nichita mi-a pus în braţe două volume, tipărite mărunt ca nişte tapiserii chinezeşti, de nuvele şi povestiri de Ivan Bunin, majoritatea stilizate de Doinaş. Fericită seară! Era scriitorul meu de suflet pe care-l căutasem fără să-mi dau seama. Încă-l recitesc fascinat. Nu e săptămână de la Dumnezeu să nu-l recitesc şi să nu-l găsesc la fel de proaspăt ca la prima citire. Să mă dezamăgească pe mine Bunin?! Mi-aş dori eu să trăiesc atât până mă va dezamăgi el. Aş ajunge un Matusalem şi-aş îngropa senin zece generaţii de politicieni.

6.     -  Eşti citit la nivelul aşteptărilor? Uite, eu am căutat o carte de Doman la librăriile din Piatra Neamţ şi nu am găsit. Nu am văzut nici la Iaşi, la Casa Cărţii, deşi e un mare oraş universitar... Cum poţi să te faci cunoscut azi ca scriitor dacă nu îţi circulă cărţile? Sau despre ce fel de recunoaştere a scriitorilor români de azi vorbim?
- Întrebările astea ale tale sunt obsesive pentru scriitorii zilelor noastre. Eu am să-ţi răspund că sunt receptat la nivelul aşteptărilor mele, acest nivel fiind fixat după posibilităţi, coane Fănică! Reţeta e simplă, alta mai bună n-am. Risipesc vreo 50 de exemplare dintr-o carte prin biblioteci, duc vreo 30 la librăria Muzeului Literaturii din Bucureşti, organizez nişte lansări. Trimit apoi prietenilor, colegilor, scriitorilor şi criticilor vreo 120 de exemplare. Se scriu 20-30 de recenzii şi cronici despre ea. Mai bune, mai rele, mai rău-voitoare şi de acolo îmi fac o medie a receptării şi mereu  sunt nemulţumit că nu sunt desfiinţat, că poate atunci aş învinge definitiv boala asta de a scrie totuşi. Mă resemnez cu faptul că asta e realitatea culturală de la noi, cu faptul că mari prozatori şaizecişti care vindeau ca pe nimic 100 000 de exemplare în anii ’80, acum nu vând nici morţi 1000.

7.     -  Te rog să faci un portret robot al cititorului tău. Ca să-l dăm în urmărire generală...! Cum arată, ce face, spre ce aspiră...? E periculos că e în libertate?
- Răspunsul e deja cel de mai sus. Cititorul meu este un la fel de înfrigurat ca mine, e tot un scriitor care nu are cui se vinde, dăruindu-se deci, e prietenul meu cu care mă întâlnesc seara la o bere şi prietenul prietenului meu cu care se întâlneşte seara la o bere, iar mai nou, mai mulţi devoratori de bloguri care mă citesc în format electronic şi mă critică imediat în cinci fraze. Uneori îmi spun că poate aceştia vor fi adevăraţii mei cititori de acum încolo. E o cale...

8.     – Unde şi cum te-ai întîlnit cu critica literară? Ce a ieşit din această întîlnire? Tu l-ai recunoscut pe critic? El l-a recunoscut pe prozator?
- Primii critici i-am întâlnit în cenacluri. Puţine cenacluri am frecventat, dar acolo am găsit câţiva critici buni, nu doar critici de cenaclu, aceştia fiind de obicei scriitori adevăraţi în devenire, dar critici veleitari. Prin 1975, la Casa Studenţilor din Iaşi, conducea un cenaclu stufos Virgil Cuţitaru, redactor-şef la Editura Junimea. Ca redactor de editură era un funcţionar pe linie care-i aburea pe tinerii scriitori şi-i publica la Sfântul Aşteaptă, dar ca şef de cenaclu mi se părea strălucitor. E adevărat că era un bun critic oral, fiind spontan, speculativ, spumos, autor ad-hoc de istorie anecdotică a literaturii române. După numai un an, m-am trezit întrucâtva şi am înţeles că adevăratul critic – nu doar de cenaclu – e altul, adică Daniel Dimitriu, mentorul noii Junimi de la Casa Pogor, Titu Maiorescu al anilor ’70-80, care selecta textele cu o lună înainte de a fi citite, lucra cu autorul pe ele, îi lăsa pe toţi să vorbească, să critice în legea lor, apoi îi aducea la ordine, cu tact, cu metodă, înţelegând noi, mânjii nărăvaşi, că nostimada asta de critică e o ştiinţă, înainte de a fi vreo artă. Îmi aduc aminte cum prin 1976, a venit să citească la Iaşi Liviu Ioan Stoiciu. Noi, autorii a vreun snop de poezii sau a vreunui catalog de povestiri, şi astea în majoritate nepublicate/nepublicabile, am sărit ca arşi: asta nu e poezie! Cam acesta a fost tonul cu care l-am întâmpinat junii critici de ocazie pe junele poet. Unii mai decent şi la modul urban, cum era de obicei Lucian Vasiliu, dar alţii mai din topor, că acum ne ruşinăm. La concluzii, Daniel Dimitriu ne-a lămurit că LIS e un deschizător de drum în poezie, că poezia nu e doar de un singur fel, că trebuie să fim atenţi la nuanţe şi la fenomenul poetic în plină desfăşurare… Ne-a muştruluit blând şi-mi aduc bine aminte că am plecat acasă cu un sentiment amestecat, de vină că sunt apucat şi nu stau să rumeg înainte de a da sentinţe şi de împăcare, că poezia românească este în plină schimbare…


9.     – Scrii, adesea, despre cărţi de poezie. De ce nu te-ai făcut poet? Unde se despart, în literatura de azi, poetul şi prozatorul? E poezia secretul din buzunarul de la piept?
- Scriu despre cărţi de poezie pentru că sunt cititor pătimaş al cărţilor bune de poezie şi pentru că am mai mulţi prieteni poeţi decât prozatori. Regula jocului acum, dragă Adrian, este aceea că tu pui întrebările, iar eu trebuie să răspund. Dar aici tu ştii răspunsul mult mai bine decât mine. Astăzi, hotarul dintre poezie şi proză este mai subţire decât pânza de păianjen. Este adevărat că prozatorul trece mai greu la poezie, iar dacă o face rezultatele sunt pernicioase. În schimb, poeţii de azi rup corsetul liric cu nonşalanţă şi produc nuvele şi romane remarcabile. Tu eşti un bun exemplu. Dar şi Nichita Danilov prozatorul care e pe punctul de a pune în pericol poetul cu acelaşi nume.

10. – De ce ai rămas la Curtea de Argeş – Piteşti şi nu te-ai dus în capitală? Soarele răsare mai devreme la Bucureşti, sînt mai multe oportunităţi de afirmare şi de ratare...!
- Ei, aici trebuie să lămurim puţin lucrurile. La tinereţea cea mai fragedă, am căutat şi eu, fără a mă gândi la confortul de fiecare zi, centrele culturale. Am stat patru ani la Iaşi şi m-am simţit minunat. M-am retras patru ani la Turnu Severin unde am avut un post de paznic de noapte al unui depozit de cărţi vechi bisericeşti şi unde citeam un roman de seara până dimineaţa şi beam o sticlă de votcă Wiborowa. Apoi, sastisit de atât bine într-un colţ de ţară,- „cum pe Dunăre nu curgea vin/am plecat din Severin!”- , am plecat la Bucureşti, unde am stat alţi patru ani (legislaturi, ce mai!) şi unde am fost boem. M-am însurat şi mi-am însoţit trei ani consoarta la post în secuime, la Baraolt, iar după 1989 m-am stabilit în (prima) capitală, la Curtea de Argeş. Cum să pleci din Curtea de Argeş? Prima capitală românească este o comună cu statut de municipiu, municipiu cu un singur bulevard pe o singură bandă şi cu sens unic; dacă moare motorul unei maşini se blochează ditamai municipiul. Dacă vreun cal rupe garofiţa de care e priponit în zori, iese nonşalant în faimosul bulevard şi jumătate de oraş întârzie la serviciu. Strada mea nu e asfaltată şi nu e canalizată, fiind pietruită probabil pe vremea lui Neagoe Basarab cel Sfânt. De aceea i-am şi propus primarului s-o declare monument istoric, chestie cu care în principiu a fost de acord, pentru că nu necesită niciun fel de fonduri. Ei bine, pe strada asta am făcut eu cele trei lucruri cică obligatorii: am făcut o casă; am făcut nu un copil, ci doi; am plantat nu un pom, ci o întreagă livadă plus o boltă de viţă. Şi nu mai plec de aici, dragă Adrian, pentru că am descoperit că există la Curtea de Argeş la fel de multe oportunităţi de a te afirma şi de a te rata ca şi la Bucureşti.

11. – Ce carte din literatura lumii ai fi vrut să scrii...? Ce ai fi făcut după scrierea ei?
- Desigur, Iscusitul Don Quijote de la Mancha. După aia m-aş fi retras la Curtea de Argeş să mor în comă alcoolică, să mor de beţia elogiilor celor din jur şi celor din lumea largă.

12. – Cu ce scriitor din lume ai fi vrut să fi băut un şpriţ? Cam ce aţi fi discutat la acel şpriţ, băut undeva la o terasă dintr-o margine de lume...?
- Cu Hemingway, pe-o terasă la marginea Havanei. Mă rog, nu un şpriţ, ci mai curând rom Havana Club cu suc natural de lămâi. Să vorbim de toate alea, să adormim cu capul pe masă şi să visăm lei.

13. – Spunea Baudelaire: „Îmbătaţi-vă: cu vin, cu poezie sau cu virtute. Numai îmbătaţi-vă!”. Cu ce se îmbată Augustin Doman? Ce este alcoolul? Are vreun rol beţia („cu vin, cu poezie sau cu virtute”) în configurarea universurilor paralele în care pătrunde scriitorul?
- Cu toate cele trei mă îmbăt nu chiar arareori. Iubesc însă beţiile line, fără căderi bruşte, fără scufundări în tenebre, fără agresivitate, beţiile în care să pluteşti nu deplin lucid, dar nici dus cu totul pe alte tărâmuri, beţiile până la nivelul la care inspiraţia ajunge la apogeu, nu însă mai departe, când inspiraţia devine delir şi mai rău decât dicteu automat.
 
14. – Eşti un „înverşunat” membru şi apărător al generaţiei 80 pe care ai conturat-o în cărţi de interviuri, în texte teoretice, în provocarea unei întîlniri naţionale la Piteşti...! Cît de ataşat eşti de această generaţie? O resimţi ca pe o direcţie literară majoră, sau ca pe o cale afectivă, relaţionînd cu „congenerii”...? Ce înseamnă generaţia 80 în istoria literaturii române?
- E bine că ai pus înverşunat în ghilimele. Nu sunt atât de înverşunat cât să-mi pierd uzul raţiunii. Generaţia ’80 are, totuşi, rolul ei cu adevărat important în istoria literaturii române. Dacă generaţia ’60 a venit să reînnoade, peste obsedantul deceniu proletcultist, mai timid sau mai nonşalant, firul cu literatura interbelică, generaţia ’80 a desăvârşit acest lucru şi se află la apogeu după treizeci de ani, când douămiismul se naşte în mari dureri. Le place sau nu unora sau altora, optzeciştii conduc acum literatura română, dar şi administraţia culturală, dar şi universităţile, chiar politicienii actuali, buni-răi, sunt în majoritate…optzecişti; măcar ca vârstă, dacă nu în spirit.

15. – Ce lipseşte generaţiei 80 să fie recunoscută la adevărata valoare? Nu cumva cantitatea de poezie atîrnă prea greu în balanţă? Cioran spunea că literatura română este minoră pentru că mizează prea mult pe poezie... Cam cum stăm cu proporţiile, din punctul tău de vedere?
- Ei, nu-mi prea dau seama ce-i lipseşte. Prea multă poezie, zici? Nu cred. Putem face liste pe două coloane (poet-prozator, dar şi critic chiar), subiective, e adevărat, dar putem. Aş propune câteva, dacă nu mi-ar fi teamă de atragerea unor aversiuni. Am putea începe cu Ion Mureşan – Radu Aldulescu – Al. Cistelecan. Dar, să lăsăm doar un cap de listă… Sau am putea face liste paralele în cadrul aceleiaşi personalităţi: Mircea Cărtărescu: poet – prozator - eseist, Nichita Danilov – aşişderea, Adrian Alui Gheorghe…

16. - Lucrezi la „digestia” literaturii române, făcînd o revistă, cred că o faci uneori cu ciudă, alteori cu dragoste. Numeşte, rogu-te, cîteva mijloace prin care se ratează scriitorul român. "Vocaţia începuturilor", cu care se laudă cultura noastră, ne face să ne şampanizăm în faţa debuturilor şi să uităm pe drum ce au promis debutanţii să facă în literatură… Ratarea face parte din destin sau e o forţare a destinului?
- Ai intuit bine: cu ciudă, cu dragoste, uneori o fac obligat să merg cu 130 de kilometri pe oră cu frâna trasă… Apar în piaţa asta literară din România peste 120 de reviste literare. Ca şef de revistă trebuie să ai un proiect al tău, unic, altfel n-are rost să sacrifici pădurile ţării; v. Balada lui Verestoy Attila, apud Gellu Dorian: „ - Codrule codruţule/ce mai faci, drăguţule?/ - Ia, eu fac ce mai făcuşi/Cherestea şi rumeguş!” Ca redactor-şef de revistă, cherestea şi rumeguş faci dacă nu ai un proiect al tău, şi încă unul viabil. Scriitorul român ratează deopotrivă în opera propriu-zisă şi în revistă sau doar în una dintre ele. Exemple? Alexandru Andriţoiu cred că a ratat ca poet, dar a reuşit în proiectul „Familia”. Am o teorie despre ratare. Doar mari scriitori au ratat, au ratat rotunjirea operei, din cauza alcoolului, femeilor, aburilor tari ai succesului, morţii sosite intempestiv. Dacă aş avea timp aş scrie o carte despre cel mai mare ratat din istoria literaturii universale: Balzac. Ce proiect măreţ a avut şi cum l-a realizat el doar pe sfert! Mă rog, sfertul ăsta face cât proza unei nu ştiu cărei literaturi de două sute de ani, dar tot de o ratare vorbim...

17. - De ce crezi că se practică atît de mult tămîierile în "segmentul critic" românesc? Să fie vorba de o influenţă venită din ortodoxia românească, acea a tămîierii viilor şi morţilor, nediferenţiat, fără o minimă evaluare…?
- Din păcate, foarte puţini scriitori au tăria de a accepta că ei au şi coborâşuri în operă, dacă nu între coperţile aceleiaşi cărţi. Cu câte autorele e mai mic, cu atât orgoliul e mai mare, că e o lege a echilibrului universal, n’aşa!, o lege a compensaţiei. Pe pigmei îi înţeleg, nu trebuie atinşi nici cu o floare, d’apăi cu o mică rezervă. Dar, observi că şi marii scriitori au o atitudine cam la fel. Să ne amintim de regretatul Cezar Ivănescu, Dumnezeu să-l odihnească în colţul cel mai frumos al Raiului. Era un mare poet, dincolo de orice conjunctură şi dincolo de orice discuţie. Dar, nu suporta – ştii bine – nicio rezervă faţă de ce scria el. Atunci, şi criticii îşi creează nişte reflexe aşa, de siguranţă, dintr-un fel de instinct de conservare. Eu nu fac critică propriu-zisă. Dar, primind la redacţie în medie o carte pe zi, încerc să citesc cât mai mult din ce primesc. Acum, ştii şi tu cum e. Cartea unui veleitar o miroşi de la primele zece versuri. Ai putea-o desfiinţa, cu argumente, cu tot ce trebuie. Dar, care ar fi rezultatul? Ţi-l faci duşman pe autor şi, mai rău, el nu învaţă nimic de aci, nu se îndreaptă (ăla care mai poate!), te ignoră şi publică încă o sută de plachete. Atunci, de ce să-ţi mai pierzi timpul şi pacea cu asemenea producţii şi producători de rumeguş?! Citeşti ce-ţi place şi eventual lauzi sau poate că nu scrii deloc, dar ai citit pentru sufletul tău. Există şi excepţii. Recent am scris o cronică despre romanul unui prozator pe care întâmplător l-am citit integral (adică toate cărţile), profesionist adevărat, nu o dată m-a făcut fericit. Pe om l-am întâlnit o singură dată. Am scris o cronichetă despre romanul lui recent şi mi-am permis – pe lângă bolduirea reuşitelor strălucite - şi semnalarea unor neîmpliniri, surprinzătoare pentru nivelul lui, pentru talentul incontestabil, pentru ştiinţa construcţiilor romaneşti pe care o stăpâneşte perfect. Pot exista scuze, nu mi-am bătut capul, poate l-a scris sub presiunea timpului, sub insistenţele editorului etc. Ei bine, omul m-a sunat şi mi-a mulţumit pentru cronică, am simţit (sau mi s-a părut!) o undă de amărăciune în vocea lui, dar nu m-a certat pentru că nu i-aş fi înţeles romanul şi altele. Eu însumi sunt din categoria mâzgălitorilor de hârtie care consideră că cititorii şi criticii au totdeauna dreptate, chiar şi când n-au dreptate sau sunt de rea credinţă. În concluzie, mă gândesc eu că ăsta ar fi un motiv al tămâierii, că domnii critici nu-şi mai bat capul cu cărţile proaste, citindu-le doar pe alea bune, lăudându-le, desigur, şi lăsând citirea şi critica celor proaste în seama lui Alex Ştefănescu, colecţionar masochist de duşmani literari /veleitari.

18. - Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimile decenii a generat un "postmodernism original"… În spatele acestui "postmodernism balcanic" s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar… modern. Unde se întîlnesc "omul nou" dîmboviţean şi "omul postmodern" de sorginte incertă?
- Acuma, eu recunosc cu toată jena că nu prea ştiu ce este postmodernismul românesc. Am încercat să aflu din cărţile regretatului Gheorghe Crăciun, ale lui Cărtărescu, ale lui Daniel Corbu şi n-am prea reuşit. E şi greu. Cum citesc o chestie aşa, mai…originală, întind mâna şi iau din raft Măgarul de aur, cică primul roman din literatura lumii, şi recitesc nişte pagini însemnate de mine la alte lecturi şi mă întreb care e deosebirea dintre postmodernul X al României zilelor noastre şi Apuleius. Dar, un basm de Creangă,  megieşul tău, de ce nu este postmodernist, că are absolut toate ingredientele postmodernismului românesc ? Dar Povestea poveştilor de ce n-ar fi postmodernă ? De ce Povestea poveştilor a anilor’80 a lui Mircea Nedelciu este şi a lui Creangă – ba ?

19. – Cît ajută şi cît stînjeneşte evoluţia literaturii noastre această globalizare de care se face atîta caz ? Ar putea duce globalizarea la dispariţia literaturii române, într-un viitor îndepărtat ?
- Să fim serioşi ! Să scriem noi literatură mare cu marca Made in Romania şi totul va fi în regulă. Nu dispare o literatură datorită globalizării. Enclavele literare se vor crea spontan, că nu produc efecte juridice. Ismail Kadare a făcut carieră la Paris scriind modern, mă rog, dacă vrei, postmodern, dar aducând în proza lui o lume cu miturile ei balcanice, cu « exotismul » ei, tocmai asta făcând-o viabilă pe malurile Senei. Globalizarea trebuie exploatată ca un vector care să trimită instantaneu lumea literaturii noastre în lumea largă. Globalizarea poate duce la dispariţia, să zicem, a vinului de struguri  din podgoriile de la Cotnari şi a brânzei din lapte şi a pâinii din grâu. Dar literatura cu amprentă proprie va dăinui şi dincolo de noi.

20. - Am mai mulţi prieteni (cred) în Europa, trăitori în limbile de circulaţie importante… Oricîte eforturi au făcut să cunoască literatura română din bibliotecile lor publice, a fost imposibil… Ce crezi că lipseşte literaturii române actuale să depăşească bariera de receptare europeană?
- Păi, în ignoranţa mea, eu cred că ştiinţa promovării lipseşte. Să observăm că după 1989, am importat în România tot ce se poate în materie de instituţie, şi mai ales modelele care se potrivesc la noi ca nuca-n perete. Dar în 22 de ani ne încăpăţânăm să nu adoptăm şi instituţia agentului literar. Cam asta lipseşte literaturii române de astăzi. Codul lui Da Vinci este o carte subţirică de tot din toate punctele de vedere şi s-a vândut în multe milioane de exemplare (e adevărat că la noi în doar câteva zeci de mii). Eu zic că, de pildă, Proorocii Ierusalimului, romanul lui Radu Aldulescu, mult mai gros din toate punctele de vedere, ar produce un benefic scandal pe malurile Senei, unde se şi petrece acţiunea şi unde, printre altele, un nepot de-al lui Toulouse Lautrec e dedulcit la băieţei din cuibul unor proxeneţi români. E nevoie de un agent literar iscusit care să-i ceară comision bietului Aldulescu după ce vinde romanul, nu înainte, că Radu n-are de unde-i da. Romanul ar fi ecranizat în câteva luni şi ar umple săli. Dar, romanul lui Aldulescu a fost citit de câţiva scriitori români care se entuziasmează prosteşte ca mine şi…atât!

21.  – Dacă Dumnezeu, drăguţul, ţi-ar zice: Augustine, lasă-te complet de literatură şi fă-te om de afaceri, că îţi voi da în cont miliarde de bani, cum l-ai convinge să te lase să mai scrii o carte...? Cam care ar fi acea carte? Te rog să o schiţezi, în premieră pentru freneticii cititori ai revistei Conta....!
- Eu abia aştept. De altfel, îmi spun mereu că nu mai vreau să public cărţi şi nu-mi reuşeşte. De pildă, în 2010 îmi propusesem să nu mai public nimic şi mi-au apărut două volume. Acum am iar două scrise şi nu mă grăbesc deloc să le public. Dar anul acesta cred că am să public o antologie de proză scurtă la TIPO MOLDOVA, la propunerea prietenilor noştri Aurel Ştefanachi şi Valeriu Stancu. Ţin neapărat să le arăt tuturor prietenilor, dar mai ales duşmanilor, că sunt un impostor, că proza scurtă a fost viaţa mea ratată. Aşadar, după publicarea acestei antologii, aştept propunerea mult milostivului Dumnezeu; dar nu să mă facă om de afaceri, că asta e stresant, ci să mă facă sinecurist miliardar. Cred că e singura meserie care mă mai aranjează întrucâtva.

3 comentarii:

Ion Toma Ionescu spunea...

O lectura cu care m-am imprietenit de la primele randuri si am ramas asa pana la sfarsit.

ioan viştea spunea...

Un deliciu de interviu ca iasusi retetarul mai mult banuit al prepararii saramurii de peste!! Excelente intrebari, raspunsuri pe masura, pline de miez, de profunzime si de o superba si sugubeata detasare fata de seriozitatea si incrancenarea literaturii vietii! Felicitari amandurora!

Augustin spunea...

Una parte îţi mulţumeşte, draga Ioane, adica vă mulţumeşte, dragi Ioni, partea de la Curtea de Arges. Partea de la Piatra Neamţ e pe la Efes, prin Turcia, pe unde cică nu bate vântul, nici ploaia şi sigur nu există nici Băseşti.