Nicolae Iliescu este prozatorul tipic optzecist, în sensul de postmodernist, alături de Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Sorin Preda, Ioan Groşan, George Cuşnarencu… Nimic din ce ţine de postmodernist nu-i este străin scriitorului: fragmentarismul, intertextualitatea, ironia, ludicul, hiperealismul, onirismul, teoretizarea în cadrul naraţiunii… Toate acestea le găsim în cel mai recent roman al lui Nicolae Iliescu: Priveşte dincolo de tine (Editura Pământul, 2010), roman premiat la Concursul naţional „Literatura modernă”, ediţia a doua. Nota bene: membrul juriului care a propus romanul spre premiere este regretatul Constantin Stan, coleg de cenacluri şi de generaţie cu autorul. Solidaritate de breaslă, de generaţie, în înţelesul bun al expresiei.
Romanul conţine trei părţi distincte, cu subtitluri savante, aş zice că e vorba de trei nuvele postmoderne, care ar putea fi citite de sine stătătoare. Dar acest lucru îl afli doar după ce ai parcurs totul şi ai văzut structura bine articulată. Trei nuvele, e adevărat („Blestemul prozatorului român: să fie foarte bun pe spaţii mici”, notează NI la un moment dat), trei nuvele dar făcând împreună un roman.
Partea întâi se numeşte „Strofă/sau/Prefaţă/ sau/Interior de roman/sau/Registru secret de amintiri secţionate” şi cuprinde fişe de roman, fragmente, citate, note livreşti dar şi (auto)biografice, scurte eseuri literare, dar nu neapărat şi nu doar literare, note de şantier, de atelier, de jurnal, reflexii despre roman, în general, de roman al generaţiei 80, în special, ba chiar scurte poeme, „episoade autoficţionale”, flash-uri, enumerări de obiecte, nume etc. ca-n Caietele Princepelui ale lui Eugen Barbu. La pagina 22, autorul însuşi sintetizează epicul acesta: „Toată proza generaţiei mele este descompusă, descusută, fără personaje. Un monolog întrerupt deseori de citate, de serii eseistice, de feed-back-uri. Parcurs. Excurs. Frunzărire a Realului. Trecere în revistă a textelor. A textului. Joc al inteligenţei. Viaţa însăşi este o devenire de simboluri. Textul de ce n-ar fi?” Dar toate acestea ajung în cartea despre care vorbim aici la un nivel înalt, ceea ce e şi firesc după treizeci de ani de perfecţionare a metodei şi a acumulărilor culturale. Din acest punct de vedere amintesc de jurnalele şi cărţile în general ale membrilor Şcolii de la Târgovişte, în special de Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu, aceştia fiind recunoscuţi de altfel în mare măsură chiar promotori ai optzecismului prozastic. Nicolae Iliescu scrie roman meditând mereu la arta romanului: „Nu am de unde şti dacă romanul meu e sau, mai rău, va mai fi la modă. Dar ce-i acela roman? Transcrierea vulgară, pentru vulg şi cu scop vulgarizator a unei vieţi simple şi obişnuite proiectată pe axa unui Timp exterior. O vulgaritate. O înştiinţare. Un subprodus”.
Partea a doua se numeşte „Antistrofă/sau/ Potftaţă/sau/Natură moartă cu Timp”. Este „filmul”, „spectacolul” primei vieţi a lui Moise Hristea Ionescu, etalat în singurătatea spaţiului său domestic. Şi ce-i o viaţă de om? „O viaţă de om este întotdeauna şi o construcţie. Cu fundaţie, cu ziduri, cu încăperi, cu acoperiş. Fiecare om e o casă, un labirint, o ţară. O Putere, o mare putere! Fiece om este, fireşte, un poem, un copac. Abia se prinde, apoi prinde rădăcini, unii devin puternici, groşi, noduroşi, alţii, plini de găuri, de gândaci, de omizi”. Partea aceasta este scrisă…cinematografic, pe secvenţe, cu scurte descrieri, cu detalii: „Un cer gri cu zdrenţe albe. Un mănunchi de crengi goale. Colţul unei case în construcţie, cu cărămida descărnată şi şase ferestre seci. Linia orizontului coborâtă prin două antene parabolice”. Şi tot aşa. Spleen, somnolenţă, amintiri, vise, fotografii de epocă, „catacombele memoriei”, amintiri din copilărie, „viaţă normală, de clasă medie, de familie de vârstă mijlocie”, viaţă înconjurată de „o cantitate mare de provincie”: „Stăm singuri printre margarete, liliac, garoafe, roşii, galbene, verzi, ca în grădina lui Monet”.
În sfârşit, partea a treia şi ultima, cu titlu uşor suprarealist: „Epodă/sau/Atelier mobil/pentru/ fabricarea Soarelui”. Este povestea lui Moise Hristea Ionescu, personaj care trimite cumva la personajele brebaniene, la un Grobei, dar mai ales la Castor Ionescu din Drumul la zid. Autorul e în vervă, portretele sunt savuroase, făcute cu exces de imaginaţie şi de umor şi ironie, cu jocuri de cuvinte, adevărate spectacole de culoare: „Valahia Romanescu era o persoană distinsă şi cu păr lung, nonşalant. Era un fel de salată orientală de rase: celţi amestecaţi cu italieni bronzaţi, grecotei meşteri la cioplit frumuseţi, turci şi ruşi, franţuziţi, şi unde mai pui că primise şi o injecţie de sânge nemţesc şi unguresc în vene. Căpătase din greşeală un uric de la stră-stră-străbunicul ei, o moşie acoperită cu codri, câteva hectare de pământ arabil, o moară şi o tablă de şah. Era fiica lui Mahmur, care-l avusese pe Popa Nan, care-l avusese pe Văsălie, care-o avusese pe Ciuta-Anastasia-Eufrosina-Ştefana-Bogdănescu, din flori, că aşa era obiceiul atunci. Cu toate răzbelele şi pustiirile, neamul ei se lăţise şi cuprindea peste două mii şi cincizeci de sate. O parte din ăştia fundaseră localitatea Slujitorii Făcători de Minuni, unde domnea pacea, de o bună bucată de vreme. Avea Valahia Romanescu nişte ochi migdalaţi tiviţi cu un obraz neted şi fără riduri, ceva de speriat! Fusese un copil normal, născut prin cezariană, avusese o copilărie veselă iar în al ei timp toate bolile copilăriei (rubeolă, rujeolă, scarlatină, vărsat de vânt), ştia să meargă pe bicicletă, să înoate, să patineze, ştia vreo câteva limbi străine, ştia să discute în contradictoriu, ştia să verse câteva lacrimi bine simţite, ştia să zugrăvească vremea cu metafore, ştia multe”… La fel de spumoase sunt dialogurile, descrierile de natură, în pofida anonimatului în care trăieşte personajul principal Moise Hristea Ionescu, cel „cuminte ca un oraş de provincie”.
Notă: Romanul este nominalizat la Premiile Asociaţiei Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu