Magda Cârneci, poetă din primul val de lirici optzecişti, şi-a ocupat un loc aparte în cadrul grupării. N-a scris cu ironie pe tema cotidianului, n-a făcut parodie, n-a fost ludică şi nu a folosit intertextualitatea. În paralel cu poezia (a publicat cărţi puţine, de altfel, dar unitare tematic şi axiologic), a practicat încă de la început eseul nu doar literar, dar şi eseul de artă.
Având în faţă aceste circumstanţe, ar trebui să nu ne mai surprindă cu nimic. Şi totuşi, FEM (Cartea Românească, 2011, prefaţă de Simona Sora) este o carte oarecum surprinzătoare pentru scrisul Magdalenei Cârneci, o carte pe care o asimilăm romanului, chiar dacă unul poetic sau, mă rog, cu accente poetice, un roman pe care autoarea şi-l dedică, ei şi primei sale tinereţi.
Textul este o confesiune la persoana întâi, făcută de o Şeherazadă de la bloc a zilelor noastre iubitului ei de care s-a despărţit între timp. Şi nu povesteşte la infinit pentru a-şi salva viaţa ca eroina orientală, ci pentru a se descoperi pe sine poveste cu poveste, mai ales că nu înşiră istorii noi şi „de-a mirărilea”, ci i le aminteşte şi reaminteşte partenerului pe unele ţinând în special de viaţa interioară.
Naratoarea are obsesia viziunilor pe care le caută permanent şi pe care i le transmite iubitului său. Sunt revelaţiile din clipele de reverie sau de-a dreptul onirice, experienţe, senzaţii şi percepţii intense („un zăcământ radioactiv de imagini ce zace de multă vreme” în ea), iar eroina le descarcă din suflet într-o altă dimensiune a fiinţei pentru a le înţelege mai bine, pentru a le analiza. Aceste viziuni sunt confruntate mereu cu imaginile reale, cotidiene, cu viaţa exterioară a celor din jur, inclusiv a confesorului ei. Viziunile sunt, de la caz la caz, unele domestice sau groteşti, abstracte, fantastice sau de tot terestre, dar toate formând un univers integrator în centrul căruia se află naratoarea: „imaginea coerentă a lumii” sau poate „magia coerentă a lumii”.
Obsesiile descrise/mărturisite sunt de o maximă tensiune: aceea a morţii, apocalipsa, viaţa ca o femeie obeză, împerecheri animalice…
Eroina mărturiseşte la un moment dat: „Ştiinţa mea e epidermică, cunoaşterea mea e senzorială”. Toată confesiunea este a sufletului şi corpului (corpurilor!) tinerei, povestite de la copilărie până la tinereţe şi la prima maturitate, dar nu neapărat cronologic, ci după meandrele revelaţiilor. Dedublându-se mereu, eroina îşi descoperă în jurul fiinţei ei diferite corpuri pe care şi le sintetizează şi le inventariază: corpul hormonal („un cocon de mătase transparentă, care mă înconjoară, mă leagă fedeleş pe toate părţile cu firele lui subţiri, invizibile, şi mă închide inexorabil în destinul meu irevocabil de pupă”), corpul prezenţei („secretat de amintirile pregnante, esenţiale”), corpul iubirii, corpul lucidităţii… Descrierea acestor „corpuri” se face într-un capitol excelent presărat cu imagini de-o mare forţă estetică, precum aceasta: „Florile sunt şi foarte dese, au inflorescenţe ciudate, complicate şi geometrice, de o frumuseţe uluitoare. Văd printre ele o intrare într-un palat conic, alb şi nu prea înalt, înăuntru văd o sală plină de cele mai fabuloase comori, vase de argint şi aramă şi arme de oţel încrustate cu platină, bijuterii vechi şi grele şi monede din aur şi argint şi pietre nestemate de toate culorile, strălucind stins în lumina scăzută. Şi apoi văd, văd (subl. autoarei) că am devenit pur şi simplu un sarcofag egiptean. Forma mea ca o siluetă vag umană e tăiată în granit. Sunt pictată pe dinafară cu mici bărbaţi şi femei prinşi în scene de adoraţie, cu braţele ridicate, fluturând ramuri verzi de finic, dar pe dinăuntru sunt pustie, goală. Nu e niciun trup, nicio mumie în mine. Interiorul meu e întunecat şi uscat, deschis spre abisul de deasupra, de sus”. Proză tipic optzecistă, dacă luăm de bună notaţia congenerului Nicolae Iliescu din ultimul său roman: „O proză-transcriere a realităţii interioare, o proză a detaliului, o proză asumată (căci autorul este mai mereu printre propriile personaje) – asta am făcut noi” (optzeciştii; n. DAD).
Devine mai liberă eroina, devine ea cu adevărat independentă după ruperea cuplului care se transformă într-o zi „în două jumătăţi de monedă ruptă la mijloc, simetrice şi totuşi opuse, fără putinţă să mai coincidă vreodată, două sfere de metal lucitor atrăgându-se şi respingându-se cu forţă egală în loc să încerce să fuzioneze”? Aceasta este întrebarea. Dar poate că-ntr-un fel eroina a fost liberă mereu, şi când îi înşira experienţele şi viziunile sale iubitului. Dar, până la urmă, nu aici se află miza cărţii.
Trebuie spus că FEM este în mare măsură un roman erotic, viziunile eroinei sunt îndeobşte inspirate de Eros, multe dintre acestea trimit la crezul lui Geo Bogza din tinereţea lui rebelă: „Cred într-o viziune sexuală a întregului univers viu”. Iată, găsim în fraza lui Bogza noţiunea de viziune cu care lucrează aici preponderent Magda Cârneci, dar şi ideea de univers integrator al acestor obsesii. Ilustrăm cu această viziune de la pagina 175: „Văd un film grandios şi apocaliptic, e proiectată în el o acuplare universală, în care tot ce e viu se muşcă, se înţeapă, se întrepătrunde, suferă, se devoră şi procreează. Apoi, din toate perechile astea nenumărate curg râuri de pui identici cu formele procreatoare. Din care curg valuri şi valuri de alţi pui identici, la nesfârşit, ca într-o uriaşă roată vie, fremătătoare, intrând unii în alţii, ieşind unii din alţii din alţii din alţii, într-un şuvoi etern, circular”.
FEM, („planeta FEM”, după Simona Sora) este o carte scrisă fragmentar, cu capitole scurte însă bine articulate într-un tot narativ, structurată abil. Unele capitole pot fi citite ca bucăţi de sine stătătoare (v. Femeia enormă sau Mai multe feluri de corpuri). Autoarea are imaginaţie luxuriantă, în special în descrierea lumii interioare, având motive să conchidem că FEM este un roman (auto)analitic (eroina analizându-se în oglindă), erotic şi oniric deopotrivă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu