Un moş adevărat

Şi pentru Leonard Doroftei m-am trezit cândva la cinci în zori, fie iarnă, fie vară sau toamnă. Am fost alături de el când se bătea pentru titlul mondial sau chiar înainte de asta, când boxa pur şi simplu pentru a se afirma. De când el s-a retras, iar la INTERBOX Canada a venit cu ambiţie Lucian Bute, proprietarul de cârciumă din Ploieşti Doroftei, supranumit Moşu, cârteşte la fiecare meci al lui Bute. Că nu are adversari puternici, ca şi cum şi i-ar alege!, că ăştia cad foarte repede şi nu-i stâlcesc mutra, că el aşteaptă altceva de la un campion mondial, că versiunea IBF e una slabă. Strugurii sunt acri, ce mai! Ce inimă a avut boxerul Doroftei, ce caracter de spanac are! De ce nu mă lasă el pe mine, un boxer ratat la 17 ani, să admir un campion mondial din România? De ce pune el la îndoială meritele unui sportiv extraordinar? De ce face Moşu jocurile unui Dan Voiculescu şi ai lui? Aud?
Păi, n-am decât un răspuns: Moşu Doroftei este un moş adevărat, ciufut, pizmaş, rău, invidios, care a boxat doar cu inima, talent şi tehnică ioc!, gata să mănânce rahat pentru securistul Felix.
L-am văzut la patru-cinci în zori şi pe Doroftei, am tremurat pentru el, dar - are dreptate Bute - merită Oscarul pentru meciul de adio cu Gatti, şi sper să nu mi se facă foame în drumurile mele prin Ploieşti la deal la vale, că m-aş otrăvi mâncând la cârciuma lui.