Am urcat dealuri până la Mânăstirea Slănic. Acolo, între brazi şi fagi, pe câteva hectare este un adevărat rai. Trei iazuri pline de peşte, livezi, sere de legume, două biserici curate ca nişte adevărate mirese ale lui Iisus plus verdeaţă şi un câine ciobănesc alb numit Oscar. Douăzeci de oameni robotesc de dimineaţa până seara într-o gospodărie model. L-am găsit aici şi pe Viorel, fostul meu coleg de la "Evenimentul zilei", retras din lume din septembrie anul trecut. Era de serviciu la bucătărie şi am mâncat o ciorbă de fasole şi o tocană de cartofi cu măsline murate, că era vineri, zi de post. N-am putut sta de vorbă mai mult de zece minute. A găsit calea. Mi s-a părut liniştit sufleteşte, căindu-se sincer de viaţa tumultuoasă de la tinereţe. Încă e în ascultare, dar îşi doreşte să fie călugăr, sihastru, dedicat pentru totdeauna Mântuitorului.
Mai vine în lume o dată, de două ori pe lună, citat la tribunal. Nişte domni din Piteşti l-au dat în judecată pe când încă era redactor-şef la vreo gazetă şi acum nu vor să-şi retragă plângerile. Viorel, prietenul meu, nu mai are nimic. N-are proprietăţi, n-are bani, n-are maşini şi nici terenuri. El are o salopetă lungă, neagră, şi un suflet. Primarii şi miliardarii de carton care-l plimbă prin tribunal ce-or vrea de la el? Sufletul? Bă, hainilor! n-aţi înţeles că ăla nu e al vostru?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu