Eseul ca proză cu personajele idei

David Ilina este profesor de filosofie, dar şi prozator. A publicat eseuri, proză, articole, cronici în special în revistele Argeş şi Cultura. Anul trecut i-a apărut volumul de proză scurtă Al treilea infinit.
Acum, David Ilina publică volumul de eseuri Libertate cu zurgălăi (Editura Paralela 45, 2011). Deşi au motto-uri din filozofi şi deşi recurg mereu la textele acestora, eseurile din cartea de faţă nu sunt unele neapărat filosofice. Ele sunt scrise pe linia subţire dintre eseu şi proză în care personajele sunt idei şi concepte, sunt mai curând proze satirice, moralizatoare, adesea înţelepte. Şi e foarte bine că e aşa, eseul filosofic este asociat mai mereu cu o lectură indigestă, pe când textele de faţă sunt preponderent spumoase la citire, scrise adesea în limbaj colocvial. Autorul este un senin, lucru firesc de altfel pentru un om care e familiar cu gândirea aleasă a lumii, dar cu totul de excepţie într-o lume de încruntaţi ca a noastră. Iată o scenă de la televiziunea noastră cea de toate zilele, cu un personaj memorabil: “Invitatul recunoaşte că nu le are cu cititul, ci cu oieritul, dar pretinde că el e un filosof practician înnăscut, delimitându-se categoric de cei care s-au făcut filosofi ca cititori de filosofie. “Ce sunt filosofii ăştia teoreticieni? Nişte prăpădiţi şi pă d’asupra şi nişte atei periculoşi. (…) Şi acu sunteţi…ce sunteţi? (schimbare de timbru, de la tulnic la caval). Mi-a spus mie Dan, consilierul meu, şi io îl cred, că d-aia îl şi plătesc: gândirea e călăul lumii. (…) Păi io cu familia mea, care credem toţi în cinste şi în Dumnezeu, io am filosofia în sânge, am supt-o odată cu laptele matern şi io ştiu că mi-e dat să mântuiesc ţara asta (degete răsucite torcând un fuior imaginar). Uite, io am deja istoricii mei, specialiştii mei, d’ăia, cum le zice?...herodoţii mei, echipa mea care lucrează pentru mine…”
În definitiv, David Ilina are bun gust şi bun simţ, trăsăturile esenţiale pentru un moralist care ne prezintă democraţia noastră originală, democraţia verde de acasă, după cum sună un titlu, democraţia în care “scara veniturilor ţine loc de scară a valorilor, retorica excesivă merge mână în mână cu mimarea principiilor”, altfel zis este vorba de “democraţia girofarului, a imunităţilor, a răfuielii politice şi a fluturării dosarelor, a intoleranţei şi excluderii, a mititeilor şi comisioanelor”.
Poate că cel mai bun eseu este cel care închide volumul: Uitarea lui Marx, scris sub mottoul din Noica: “Ca şi Nietzsche, Marx a vroit să fie o fatalitate, nu un autor”. Ilina scrie despre Marx fără ură şi fără părtinire, ci analitic şi din perspectivă etică, umană: “Numele lui a fost rostit cu respect, dar şi cu dispreţ. Opera teoretică i-a fost citită şi recitită – când în literă, când în spirit -, tălmăcită şi răstălmăcită, buchisită şi interpretată în fel şi chip, astfel încât, dezgustat de gravele denaturări ale ideilor lui, a spus la un moment dat că, dacă asta înseamnă marxism, el nu este marxist. Diversioniştii, revizioniştii, deviaţioniştii, oportuniştii, vulgarizatorii s-au înfruptat cu neruşinare din magma gândirii lui vii…”
David Ilina nu e doar un bun observator al vieţii publice româneşti, ci şi un aplicat şi implicat critic al ei, folosindu-se de mijloace diverse şi bine dozate: ironia, sarcasmul, portretul crud, replica spumoasă.