vineri, 20 mai 2011

Ion Mureşan şi candida lume a alcoolicilor

Poeţi optzecişti serioşi îl acuză pe Ion Mureşan că este o vedetă. Hm! N-au dreptate. Măcar de-ar fi! Păi, scriitorimea actuală se plânge că – din cauza unor Becali, unor Oana, Pepe, Iri, Moni etc. – nu este ea vizibilă, iar când un poet reuşeşte să treacă graniţa de imagine înspre publicul mai mare, atunci îi dăm în cap că face pe vedeta! Ca să fim tranşanţi, Ion Mureşan nu este vedetă, el este un mare poet care publică foarte puţin (trei volume în trei decenii!), e parcimonios şi cu o exacerbată conştiinţă a propriei valori, dar poemele din aceste volume sunt antologice, chiar dacă nu alcătuiesc cărţi unitare tematic. Este şi cazul apariţiei recente: cartea Alcool (Editura Charmides, 2010). Toate cele treizeci şi două de poeme de aici au fost citite/recitate de nenumărate ori în ultimii cincisprezece ani la diverse festivaluri şi alte întâlniri scriitoriceşti, recitate cu vădit talent actoricesc (de unde probabil şi pizma colegilor!), ele fiind ştiute pe dinafară de mulţi participanţi. Eu însumi, având o memorie de …Alzheimer, ştiu pe de rost de ani buni câteva poeme marca Ion Mureşan.
Creator de limbaj poetic precum Nichita Stănescu nu putem pretinde că este Ion Mureşan, dar vizionar creator de lume poetică – da! De la Nichita Stănescu încoace, niciun poet n-a îmbinat mai bine starea de graţie naturală şi continuă cu livrescul, cu compoziţia, cu lumea (de hârtie) originală pe care-şi pune amprenta precum Ion Mureşan. Una dintre aceste lumi este Poemul alcoolicilor, cel care deschide volumul, poem ce nu poate lipsi din nicio antologie de poezie română de la origini până în prezent, oricât de selectivă, de restrânsă ar fi ea. Îmi pare foarte rău că nu mai pot cita din el, deşi ar merita să fie citat în întregime, dar poate că ar fi superfluu, în condiţiile în care eventualii cititori ai acestui text îl ştiu dacă nu pe de rost, măcar în mare şi fragmentar şi, sigur, în spiritul lui. Lumea aceasta a alcoolicilor este unică în toată literatura, nu doar în cea română.
În schimb, aleg să spicuiesc acest fragment neoexpresionist din poemul Cântec negru, în care Mureşan se apropie de colegul său de generaţie Aurel Pantea, tot transilvan ca şi el: „Eu cânt forţa neagră din capul meu,/la ordinul forţei negre din capul meu./Cânt printre ceaiurile reci un cântec rece şi sec,/un cântecel care paralizează imaginaţia/la fel cum gheţarii paralizează aromele./Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,/limpede şi sterilă./Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă./Ca timbrele.//Soarele e sus, iarba e putredă…”
Ion Mureşan scrie poeme fantastice, mitologice, suprarealiste, uşor absurde, dar tandre pe total, populate cu inocenţi, cu alcoolici candizi, cu îngeraşi de pahar (o fascinantă lume suprarealistă într-un Pahar – titlul poemului!), cu păpuşi, damnaţi, oameni umili – o lume dostoievskiană care-ţi pune la grea încercare duioşia, sensibilitatea în general, care stoarce lacrimi de la cei mai slabi de înger.
Dar lumea alcoolicilor nu e relevată doar în primul poem, în care Dumnezeu, dimineaţa devreme, le scoate în cale candizilor alcoolici, apropiind de ei, ca pe o cutie de chibrituri, o cârciumă, ci şi în alt text: „Şi fiecare masă/era ca o casă/cu trei-patru hornuri fumegând,/şi noi beam cu coatele pe acoperiş.//Iar sub tavan, scârţâind,/pe un ghem sur ventilatorul ne depăna plămânii.//Lacrimi şi scrum în scrumiere, apă neagră…” De observat alunecarea tot spre o viziune expresionistă.
Volumul se încheie cu poemul cel mai bun, poate că nu doar cel mai bun, dar şi cel mai adecvat pentru final, un adevărat „testament” – Ci eu singur sub pământ -, o adevărată epifanie, cu a doua venire christică, cu spectacolul fascinant al judecăţii de apoi, cu învierea, când pământul dă afară morţii pe care creşte carnea – „Oh, ce bucurie mare!” – poetul rămânând singur sub brazdă, sub iarbă, „singur în laptele dulce al întunericului” (ce imagine extraordinară a morţii!), până când, hm!, până când „deodată, pleosc,/întunericul scuipă un înger,/un înger mic, mic,/un înger sfrijit,/diabetic,/un înger albinos,/ultimul îngeraş recuperator./Care mă înhaţă de o ureche/şi mă duce în lumină şi eu plâng/şi plâng prin aer/cu urechea între degetele îngeraşului,/plâng,/că întunericul rămâne singur” (s.m. DAD). Poemul acesta închide cercul deschis la pagina 7 cu Facerea lumii:„Şi a fost seară./Şi a fost dimineaţă./Dar asta a fost demult./Şi o singură dată”.
Al. Cistelecan şi-a atras numeroşi duşmani poeţi spunând despre Ion Mureşan că el este singurul poet român, ceilalţi fiind…artişti. Dacă a riscat el, CIS, făcând o asemenea metaforă, de ce n-aş risca eu recunoscând în Ion Mureşan unul dintre cei mai importanţi şi mai profunzi poeţi români?

Niciun comentariu: