Există la noi o realitate istorică, un fenomen de necontestat, care – ca să zicem aşa – a produs efecte. Este vorba de refugierea la începutul anilor ’40 din veacul trecut a numeroase familii de români din Basarabia în ţară, în special în Oltenia. Noi ştim în general cazurile unor artişti şi, mai ales, ale unor scriitori. Printre acestea e cel al familiei lui Ion Lazu, motiv literar pentru scrierea unui roman viguros, realist, în mare măsură presupunem că autobiografic, o adevărată saga: Veneticii (Editura Ideea Europeană, 2009, colecţia Ediţii definitive). Veneticii reprezintă totodată un roman istoric, dar şi de familie, precum şi unul social-politic.
Este roman istoric şi social-politic pentru că prezintă, desigur, o realitate începând în prima jumătate a veacului trecut, cu influenţa bolşevismului asupra ţărilor anexate samavolnic, printre care partea de nord-est a României, a Moldovei. Consecinţele evenimentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial influenţează decisiv şi pentru totdeauna viaţa românilor din satele şi oraşele basarabene, nevoite să-şi lase gospodării, agoniseala şi să ia calea exilului în ţara mamă. Romancierul găseşte linia mediatoare între tabloul general al vâltorii politico-militare şi cazul particular al familiei Manu, o familie exemplară prin solidaritate, prin unitate în faţa vitregiilor de decenii. Este o realitate pe cât de originală, pe atât de dramatică, să te autoexilezi în propria ţară. E ceea ce trăieşte familia Grigore şi Vera Manu. Prima parte a cărţii prezintă chiar odiseea exilului, mama cu copiii minori făcând drumul spre inima Olteniei cu trenul, tatăl – cu căruţa. Şocantă este trecerea din sărăcia particulară a familiei în comunismul generalizat ca metastazele unui cancer, comunismul de care abia scăpase din Republica Socialistă Moldovenească.
Romanul lui Ion Lazu este unul de familie, ca să zicem aşa, creionând cu o mare forţă narativă destinul de excepţie al neamului Manu, care probabil că este destinul propriei familii, bazându-mă când spun acest lucru pe faptul că biografia scriitorului se suprapune aproximativ exact pe cea a personajelor romanului. Dar acest lucru nu are, până la urmă, nicio importanţă, raportul dintre realitate şi ficţiune necontând prea mult în economia şi caracterul cărţii. Ce contează este compoziţia remarcabilă, crearea de personaje memorabile (între acestea, Vera fiind poate unul dintre cele mai pregnante, o adevărată Vitoria Lipan, într-o latură a personalităţii sale, întregită de latura afectivă, de liant al familiei, deloc resemnată în faţa vitregiilor sorţii).
Rugăciunea Verei la pierderea fiului său de 12 ani este pagină veritabilă de Vechi Testament: “Doamne, nu mă rog Ţie pentru că e al meu, ci mă rog pentru că e un copil nevinovat şi o floare abia îmbobocită şi o lumină sufletească… Lasă-l să trăiască şi să se deschidă şi să se bucure de viaţa asta aşa cum e…şi nu-l da pe el morţii! O să mă prindă cineva din urmă şi să-mi spună că n-a murit? că trage din nou în plămâni acest aer de nimic şi al nimănui? Întoarce-te, femeie, e o greşeală la mijloc, ce-ai văzut nu e adevărat, băiatul tău cel mare n-a murit! Atât de crâncenă a fost durerea ce I-ai dat, că s-a frânt ca o mlădiţă…şi n-a mai fost el, şi n-a mai fost viu, n-a mai fost…” Apoi, Vera este un personaj profund creştin şi profund moral, înţelegând până-n cele mai adânci rosturi rolul femeii pe lume: “A fost nevoie de femeie pentru întemeierea lumii. Dar a fost nevoie de femeie şi pentru întemeierea credinţei. Numai duhul sfânt singur, fără de Maria, nu l-ar fi putut naşte pe Hristos. Ce vrea să ne spună Dumnezeu prin Hristos? Că nu durerea contează – viaţa e durere! sufletul e făcut să tânjească şi să sufere, - contează să depărtezi de la tine ispitirile; contează bunătatea, mila de aproapele”. E crezul în viaţă al unui personaj feminin unic în proza românească. Ziceam că are o latură de Vitoria Lipan? În acest sens e de exemplificat cu reconstituirea după ani a furtului cailor familiei, episod autentic dramatic.
Partea a doua a romanului – Scribul familiei – reprezintă întoarcerea unghiului povestirii spre narator, după ce prima parte adoptă un punct de vedere neutru şi realist. Finalul este unul afectiv, cu trăirile naratorului, rotunjind un roman-document – recurgându-se la confesiune, jurnal, memorii. Scribul familiei consemnează trecerea la cele veşnice a unuia drag an de an, cinci membri ai familiei în cinci ani, după ce în prima parte se adunaseră unul câte unul din Basarabia în Oltenia. Şi o face într-o structură romanescă variată, bine articulată, iar textura naraţiunii e de-o mare densitate, fără ochiuri libere, fără rupturi.
Dintre toate romanele care s-au scris la noi în ultimii ani, Veneticii se apropie doar de Cartea şoaptelor, romanul lui Varujan Vosganian. Acesta din urmă este un roman realist-fictiv al armenilor din România, cel al lui Ion Lazu fiind unul realist-fictiv al românilor basarabeni din România. Ambele au tensiune, forţă narativă, implicare afectivă din partea autorilor şi ambele sunt scrise impecabil, cu găselniţe stilistice şi de compoziţie romanescă de o mare originalitate. Mai mult, pentru fiecare dintre autori, Cartea şoaptelor, respective Veneticii, reprezintă romanul vieţii lor, câte o experienţă epică de nerepetat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu