Viorica Răduţă scrie cu acelaşi profesionalism critică, roman, poezie. Toate aceste genuri sunt legate între ele de un vag sentiment de melancolie, de singurătate, de …melancolie a singuraticului. Dar, cel mai acut se reliefează aceasta în poezie, de pildă în volumul Cam toţi murim! (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2010).
Poeta este una de profundă sorginte expresionistă, chiar poemul care deschide volumul fiind unul exemplar în acest sens, dar şi în ceea ce priveşte concentrarea, densitatea, crearea atmosferei din doar douăzeci şi ceva de cuvinte: „cămaşa e singură//când înnebuneşti totul e memorie//te priveşte/cu somnul mamei somnul tatălui//piatra se macină singură//mai jos de gând/altul”.
Viorica Răduţă lucrează cu imagini apăsătoare, viziunea ei este una de la gri spre negru, fără note artificiale, fără alinturi de colportor de metafore: „în plânsul nopţii e mama” sau: „pe somnul copilului se aşază o pasăre/tot mai rară” sau: „pasărea cade din boală în piatră” sau, mai ales: „moartea mea e înăuntru/are atâtea capete încât/ca să trăiesc trebuie să le tai unul după altul/unul după altul înseamnă a mă apropia de tine//voi spune cândva că sunt moartea”.
Arta poetică a Vioricăi Răduţă se numeşte Scriu şi are doar trei versuri: „umbra păsării spală pietrele din râu/spală tot mai departe/piatra nu vrea să mă privească” De altfel, piatra şi pasărea sunt elementele predilecte ale acestei poezii, elementele vechi, elementele noi fiind trenul sau metroul, unde „tunelul intră în carnea vie/unde se îngroapă”.
Moartea este tema obsesivă a întregii poezii din acest volum cu titlu croit pe o formulă relativă pentru ceva absolut. Mai aproape de adevărul lumii întunecate a acestei cărţi sunt titluri din interior: braţul trece prin moarte sau ştiu că sunt moartă sau gândul stă cu moartea sau îţi scriu îndată după moarte.
Aş zice, însă, că în poezia Vioricăi Răduţă, moartea nu e neantul, ca la Horia Bădescu sau Aurel Pantea – ca să dau doar două nume de poeţi contemporani – cât o consecinţă aproape firească a unei existenţe sordide în care „mama încuie uşa cu întunericul în ea”, „morţii mei sunt la rând” sau „fiecare îşi duce noaptea pe frunte”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu