marți, 15 februarie 2011

O cronică despre "Cititorul de roman"

În numărul pe ianuarie al revistei "Ateneu" de la Bacău a apărut următoarea cronică despre volumul de mai sus, "Cititorul de roman"

Curtea miracolelor scriitoriceşti

Este departe de a produce o impresie neplăcută această avântare a lui Dumitru Augustin Doman în publicarea de cărţi ce par să nu aibă legătură unele cu altele: proză, interviuri cu optzeciştii, iar acum un volum încropit din jurnalul său de cititor. Toate aceste cărţi mitraliate dau mai degrabă seama de o vocaţie. Cea a unui Don Quijote cufundat în cultură şi care se hrăneşte cultural. Dar e în acelaşi timp cufundat în real şi se hrăneşte cu realul. Astfel, Doman pare să spună că talentul său de prozator, unul excepţional în opinia mea, nu e decât emanaţia unui metabolism intelectual şi sufletesc, de care autorul nu e obligat să dea seama, aşa cum natura nu dă seama de miracolele ei. Nu dedicarea vieţii sale prozei îi devine sens al vieţii, ci a trăi lăsând acest metabolism să se manifeste. Metabolism ce produce o lume imaginară, dar pe seama celei reale, negreşit şi întotdeauna. La o adică, un fel de act alchimic: iei realitatea grosieră, materială şi faci transmutarea ei în imaginar, ca într-un Athanor, într-o lume „visată”. De nu mi-ar fi atât de intimă o astfel de viaţă, n-aş recunoaşte-o nici la altul, n-aş fi capabil s-o observ şi s-o apreciez nici la Dumitru Augustin Doman. Doman, cititorul de roman („Cititorul de roman”, Literatura Modernă, Ediţia a II-a, 2010), e ultimul avatar al scriitorului argeşean, un alt avatar ce nu-l neagă, ci îl întăreşte ca ipostază originară. Pipa sa nu e întâmplătoare. Cufundat cu ochii în vatra de jar, pufăind când îi vine, el poate să dispară în ţinutul lui misterios oricând vrea, învăluindu-se în caiere de fum. Apare şi dispare, dar dispare fără a înceta să fie. E tot acolo, uneori hâtru, alteori trântind o judecată de valoare, meditând la destinele culturii, a generaţiei din care face parte, sau hălăduind prin ţările scornite de alţi prozatori… El împlineşte visul de juneţe al lui Octavian Soviany, vis strecurat în finalul unei poezii: „Şi egal cu sine însuşi/ E bătrânul alchimist”.

Din jurnalul său de cititor, Dumitru Augustin Doman alege romanele româneşti pentru acest volum. Nu exhaustiv, dar comprehensiv, fără pretenţii ierarhizatoare, observând arta şi viaţa pusă în operele literare, căutând ce are fiecare unic, fără a le ucide cu judecăţi asupra numitorului comun, dezvăluind fiecăreia ce-i e unic, fără a le aşeza într-un bold, în insectar. Nu e o ambiţie, ci o secreţie de idei şi imaginări stârnite de lectură. Dar, pentru că aşa era mai bine, autorul găseşte, post factum, o explicaţie pentru demersul său, ca să nu pară cuiva că totul a fost în van, sau, mă rog, că ar fi vorba de o întreprindere hedonistă, gratuită. Ar cădea, se pare, că rău aşa ceva, într-o lume pragmatică. Gratuitatea se taxează. Încât, ne spune Dumitru Augustin Doman: „Rostul cărţii este acela (…) de a releva varietatea de stiluri, de teme, de scriituri şi compoziţii ale romanului românesc contemporan”. Ceea ce ar fi o întreprindere ambiţioasă. Dar pentru că jurnalul de lectură, iar nu ideea critică, a stat înainte, nu avem de-a face cu un demers propriu-zis critic, ci mai degrabă cu un soi de exerciţiu de admiraţie, nu neapărat pentru un scriitor sau altul, deşi e şi aşa ceva, ci mai degrabă pentru mijloacele artistice utilizate şi pentru cât de gogonate sunt scornirile narative, pentru nesăbuitele faţete ale prozei, ce iau naştere prin talentul unor afurisiţi de prozatori, ce fac năzbâtii la care nici cu gândul n-ai gândi, nici ţi-ai închipui. Şi poate îmi place mai mult cartea lui Dumitru Augustin Doman în această ipostază de Carte a miracolelor scriitoriceşti, mărturisitoare, decât în aceea de lucidă cercetătoare, critică.

Sunt mulţi, foarte mulţi romancieri prezenţi în carte. Nu i-am citit pe toţi, recunosc. Aşa că nu-i voi aminti decât pe cei cu condeie mai bătrâne, simpatici mie, ceilalţi bucură-se mai departe de prezumţia de nevinovăţie: Radu Aldulescu (alfabetic, ca în carte!), Leo Butnaru, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Ioan Groşan, Fănuş Neagu, Valeriu Stancu, Dumitru Ungureanu, Varujan Vosganian.

Şi să precizez, de mai era nevoie, că volumul se achită pe deplin şi de acel deziderat enunţat post factum: dă seama despre bogăţia stilistică, a strategiilor narative, a temelor şi compoziţiei romanelor româneşti contemporane, chiar dacă totul executat în crochiuri, dar de un ochi expert.

Dan Perşa

4 comentarii:

Popa spunea...

Dom'le Dan Persa ,

Cum pana la citirea cronicii 'matale, asta seara, simtaminte critice nedeclarate nutream fata de prietenul meu Doman,

dintr-o data ma linistesc la a doua bere [ veche.ramasa de la Craciun ] ce ma poarta pe valul textului unde viziunea Dumneavoastra unica a Domanului ,incarnat succesiv si neprevazut in Don Quijote ,Cervantes, etc
aruncat in cuptorul filosofic,

ma cuprinde ca o lumina calda a iubirii aproapelui nestiind in fapt daca e vorba de cuptorul folosofal sau de Anselm Kiefer sau de nu mai stiu ce titlu de Gelu Naum

Alexandru Miron spunea...

Ioan Groşan romancier ? Povestitor da, glumeţ prin Caţavencu, evident, şi plin har. Scrieţi cu atîta generozitate despre voi, feţii mei, deh, eu mi-s sărit de 70, încît nici nu vă simt mila faţă de cititor. Domnilor, puţină decenţă, cititorul nu este chiar tîmpit.
Văd că este insultat ca fiind romancier şi un anumit Valeriu Stancu. E clar, optzeciştii au o adevărată pandemie de congratulare când vorbesc unii despre alţii. A, d-l Valeriu este şi phoet. Unde am mai citit noi versurile de mai jos, pe care le-a semnat, liniştit că Tomozei e cam decedat şi nu-i mai poate arăta obrazul?!

"Bocancii nostri apatrizi
Rasuna-n Dom la invalizi".

Să ne rugăm la Domnul ca din greşeală să nu fie şterpelite şi moaştele arsenizate ale lui Bonaparte.

Augustin spunea...

Ei, ai vreo 56, dar ca mentalitate eşti trecut nu de 70, dar de 2000 de ani. În Vechiul Testament găsesc versete aproape postmoderne, în versetele tale e însă o cocleală de după apocalipsă. Dar e de bine. Vom muri şi vom vedea cine are dreptate.

Alexandru Miron spunea...

Domnule, deşi suntem în virtual, eu sunt tot atât de viu pe cât eşti şi dumneata. Profesorul Miron este cunoscut de multe generaţii de piteşteni, aşa că i-aţi dumneata înapoi 1930 de ani şi nu mai fă alegaţii care îţi pot spori gradul de insecuritate. Cunosc bine şi persoana la care faci aluzii neghioabe şi al cărei substitut crede mintea dumitale că aş fi. Mai mult, această persoană nu-mi împărtăşeşte părerile despre optzecişti dar asta nu ne împiedică să avem schimburi de idei sau lecturi comune.

Cu proxima ocazie, la o lansare de carte, etc., unde vei fi prezent şi dumneata, am să fiu prezent şi am să-ţi creez unele dificultăţi intelectuale. Asta ca să vezi cât valorează un om viu, pe nume Alexandru Miron, produs al unor dascăli şcoliţi între cele două zăzboaie.