duminică, 13 februarie 2011

Dumitru Chioaru:„Optzecismul a însemnat revoluţia anticomunistă în literatură"

– Dragă Dumitru Chioaru, aş fi vrut să începem acest dialog cu o întrebare privitoare la mecanismele interioare care fac pe un copil, pe un adolescent să se apuce de scris literatură. Dar mi se pare mai nimerit să te întreb de prima ta amintire legată de întâlnirea cu cartea (în afara abecedarului, desigur). A fost dragoste la prima vedere? A fost un şoc? A fost o întâmplare?
– Dialogul nostru demarează foarte bine, dragă Augustin Doman, sub semnul amintirii primei mele întîlniri cu cartea. Cred că n-aş fi scris , dacă n-aş fi citit mai întâi poezie. Primele poezii citite de mine, în afara celor din manual, au fost Pasteluri-le lui Alecsandri, pe la vîrsta de nouă ani când, în vacanţa de iarnă, volumul cu acest titlu apărut în „Biblioteca şcolarului” s-a numărat printre cărţile cumpărate de la librăria din Miercurea-Sibiului prin intermediul unui vecin, elev de liceu, de pe uliţa copilăriei mele petrecute la ţară, căruia îi datorez formarea gustului pentru lectură. M-au impresionat mai ales pastelurile despre atmosfera iernii din Mirceştii bardului moldovean, care îmi evocau, de fapt, feeria, femecătoare şi înspăimântătoare totodată, din satul meu ardelean, Sângătin. Atunci am simţit, pentru prima oară, venind din adâncul fiinţei mele ca un sacru fior, îndemnul de-a scrie şi eu versuri. Încercam astfel să-mi exprim emoţiile/sentimentele trăite în magica mea relaţie cu lumea. Din această experienţă îşi trage originea credinţa, romantică, împărtăşită şi azi, că substanţa poeziei constă în emoţii şi sentimente exprimate prin potrivirea cuvintelor în imagini. Lectura a fost, aşadar, catalizatorul chemării mele de-a scrie poezie.

– Au fost mai multe etape de lectură până ai ajuns la scris? Ai fost încurajat de vreun profesor, de vreun scriitor?
– Desigur, încercările mele poetice erau doar simple imitaţii ale Pasteluri-lor lui Alecsandri, la fel ca şi altele în care imitam poeţii noştri clasici citiţi cu acelaşi nesaţ: Coşbuc, Iosif, Goga, Topârceanu şi, mai ales, Eminescu, pentru care făcusem o pasiune bolnăvicioasă. Şi în perioada gimnaziului făcut la Sibiu, am continuat să citesc şi să scriu sub influenţa poeziei clasice, pentru mine, fără să mă gândesc la publicare.

– Cum a fost cu debutul în revistă? Ai tatonat mult? Ai avut mai multe debuturi, ca să zic aşa, îţi aminteşti de emoţiile debutului absolut, fiind cel din Transilvania?
– Debutul meu absolut s-a împlinit în ultimul an de liceu când, după ce depăşisem complexul lui Eminescu şi după lectura pasionată a marii poezii moderne (din literatura română, în special, Bacovia, Blaga şi Nichita Stănescu, iar din cea universală, Rimbaud, Apollinaire, Rilke, Trakl, T.S. Eliot ş.a.), am ajuns la o formulă poetică personală ca în Poemul memoriei care avea să apară, în urma succesului lecturii sale în cenaclu, în paginile revistei Transilvania din aprilie 1976. Miracolul debutului s-a produs după încercări la revistele centrale România literară şi Luceafărul, care mi-au răspund negativ la „poşta redacţiei”. Dar tocmai când eram mai abătut şi hotărât să renunţ la poezie, am avut norocul de a-l cunoaşte pe poetul Ion Mircea, pe atunci tânăr redactor şi coordonator al cenaclului revistei Transilvania, care mi-a recomandat mai multe cărţi, dintre care două au fost determinante în înţelegerea poeziei moderne: Panorama poeziei universale contemporane de A.E. Baconsky şi Structura liricii moderne de Hugo Friedrich, şi care mi-a îndrumat cu mult tact paşii spre acea formă de text bine scris şi bun de publicat. A fost prima mea întâlnire cu un poet consacrat, de la care am învăţat, ca să zic aşa, meserie.

– Cum ai ajuns în redacţia Echinox-ului, cine te-a recomandat, cine te-a… adoptat? Dar ce-a însemnat Echinox pentru tine? În perioada în care ai activat acolo, ce alţi colegi optzecişti ai avut? Eraţi legaţi doar prin „programul” poetic al cenaclului şi revistei – mai curând neoexpresionist decât ludic şi parodic - sau şi prin prietenii literare?
– Tot Ion Mircea, fost echinoxist, mi-a dat în toamna aceluiaşi an recomandare pentru revista Echinox, în redacţia căreia am fost primit chiar în primele zile din viaţa mea de student la Filologia din Cluj. Am citit imediat în cenaclu şi, în următorul număr al Echinox-ului, am publicat un grupaj de poeme, care mi-a sporit faima de poet. Pot spune că am fost bine primit în redacţie ca poet. Dar ca să fii redactor la Echinox, nu era de ajuns să ai doar vocaţie de poet sau de critic. Trebuia să faci muncă de redacţie, interesantă fără îndoială, dar pentru care eram atât de puţin format/pregătit. Aşa că, la începutul celui de-al doilea semestru, am fost suspendat şi eu, împreună cu alţi începători, pentru un an de zile din redacţie. N-am fost foarte supărat, pentru că am înţeles că mai am multe de învăţat până să fiu adoptat printre echinoxişti. Am păstrat legătura cu echinoxiştii şi, după un an de zile, am revenit cu o abordare mai matură a treburilor redacţionale şi pregătit între timp prin lecturi şi exerciţii să scriu şi altceva decât poezie, şi anume, recenzii de carte şi eseuri critice. N-am fost însă niciodată, cât eram în redacţie, o vedetă a Echinox-ului. Am avut o evoluţie mai lentă decât a altor poeţi echinoxişti. Dar Echinox-ul a fost pentru mine a doua, ca să nu zic adevărata facultate, unde i-am avut mentori pe Ion Pop, Marian Papahagi şi Ion Vartic de la Filologie, pe Andrei Marga şi Vasile Muscă de la Filosofie, iar colegi de serie pe Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Ion Mureşan, Andrei Zanca şi alţii. A fost un fel de Castalie din Jocul cu mărgelele de sticlă de Hermann Hesse, unde m-am format în răspăr cu lumea literară destul de provincială a Clujului, în cultul literaturii de valoare şi al „prieteniei exigente” de care vorbea Ion Pop la una dintre întâlnirile echinoxiştilor de peste ani. Aşadar, o şcoală ludică în care am învăţat nu numai să fac o revistă, aşa cum mulţi echinoxişti au realizat după Decembrie 89, când eu am făcut la Sibiu Euphorion-ul, ci şi să-mi asum libertatea de a gândi şi de a scrie fără a face compromisuri. Niciunul dintre mentorii noştri echinoxişti nu ne-a impus să scriem într-un program ideologic sau estetic. Imporatnt era să scriem bine. Nu cred că se poate, prin urmare, vorbi de un program specific Echinox-ului, pentru că au existat mai multe Echinox-uri corespunzătoare valurilor de studenţi care aveau alte opţiuni, cel puţin estetice, decât predecesorii lor. Dar dacă admitem totuşi un gen proxim, acela este (neo)expresionismul, care înseamnă continuitatea unei tradiţii ardelene, coborâtoare până în perioada interbelică, la Lucian Blaga.

– Pentru cititorii mai tineri, care debutează acum şi cu trei cărţi într-un an, ai vrea să povesteşti cum ai publicat primul volum – Seară adolescentină? Dar şi cum n-ai mai reuşit să-l publici şi pe cel de-al doilea – Secolul sfârşeşte într-o duminică – până după revoluţie?
– Am debutat editorial în 1982, în urma câştigării unui concurs de manuscrise depuse la Editura Albatros. Volumul Seară adolescentină a avut un adevărat succes de presă (vreo 25 de cronici şi recenzii apărute în aproape toate revistele literare) şi a fost distins cu Premiul pentru debut în poezie al Uniunii Scriitorilor. A fost printre ultimele debuturi în volum individual, pentru că în anii următori s-au făcut, tot prin concurs, debuturi în volum colectiv, ceea ce a întârziat afirmarea multor poeţi optzecişti. Seară adolescentină a rămas singurul meu volum publicat înainte de Decembrie ’89. Deşi am depus volumul următor, Secolul sfârşeşte într-o duminică, în 1985 la mai multe edituri, iar la Cartea Românească am fost în fiecare an inclus în planul editorial, abia în 1991 a ajuns la tipar prin grija bunului poet şi redactor de carte Florin Mugur. Am trăit “întunecatul deceniu literar nouă”, ca să preiau expresia din titlul cărţii regretatului critic echinoxist Radu G.Ţeposu, cu o teamă de ratare pe care, de altfel, o mărturiseau şi alţi optzecişti, sortiţi parcă să fie o nouă “generaţie pierdută” într-un regim politic tot mai ostil libertăţii de expresie. N-am cedat însă ispitei de a scrie la comandă şi nici nu mi-am pierdut încrederea în steaua mea de poet, deşi al doilea volum rămas în sertar mă ţinea, în aşteptarea chinuitoare a publicării, pe loc. Am avut soarta vitregă a generaţiei mele, dar până la urmă am învins.

– Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de debut ţi-a uşurat cumva ascensiunea în viaţa literară?
– Când am primit premiul Uniunii Scriitorilor, eu făceam apostolat în învăţământ la Agnita şi, izolat de lumea literară cum eram acolo, n-am aflat de eveniment decât după ce a trecut şi a fost consemnat în presă. Am strălucit, cum s-ar zice, prin absenţă. Orice premiu literar nu consacră o carte/operă, ci mai degrabă un nume de scriitor. Deşi am primit Premiul Uniunii Scriitorilor, n-am fost primit în organizaţia de breaslă decât în ianuarie 1990. Am devenit un nume în lumea literară, cu prestigiu de fost echinoxist, pecetluit retrospectiv, după ce am creat revista Euphorion şi am publicat mai multe cărţi de poezie şi critică literară. Dar însemnătatea unui nume nu se măsoară în funcţie de ascensiunea sa în lumea literară, ci de valoarea operei pe care o scrie şi pe care rămâne s-o aprecieze/ judece alţii.

– Ţii minte când ai avut pentru prima oară conştiinţa apartenenţei la generaţia 80, cea care – cum spui în volumul Developări în perspectivă – a contestat regimul comunist cu mijloace culturale?
– Eu am trăit ca student atmosfera dezbaterilor despre naşterea generaţiei 80, în care m-am implicat fără a fi un militant prea zelos. Am dobândit conştiinţa apartenenţei la această generaţie participând la diferite festivaluri studenţeşti de poezie (Piteşti, 1979), la schimburile de experienţă cu cenaclurile studenţeşti din alte centre (Cenaclul de luni din Bucureşti, unde am şi citit de vreo două ori, Cenaclul Junimea din Iaşi, Cenaclul „Pavel Dan” din Timişoara) sau la colocviile de poezie de la Sighişoara şi Târgu-Neamţ. Mi-am dat adeziunea răspunzând sumar la ancheta Dreptul la timp din revista Echinox, considerată certificatul de naştere al generaţiei ’80. Simţeam că această generaţie este pe cale de-a înnoi poezia românească într-un limbaj care exprima o stare de spirit de negaţie subversivă a comunismului, dar şi de respingere a estetismului agreat oficial, printr-o radicalizare etică ce lua forma contestaţiei, anticipând cultural evenimentele revoluţionare din Decembrie 89. Optzecismul a însemnat revoluţia anticomunistă în literatură.

– Membrii generaţiei au scris poezie sau proză programatic, fiind în acelaşi timp şi teoreticieni ai fenomenului literar, purtându-se în plină dictatură comunistă ca şi cum ar fi fost liberi, această libertate estetică plătind-o cu preţul marginalizării sociale. Existau fire care legau grupările de optzecişti din diferite puncte ale ţării: Cenaclul de Luni cu Echinox, Dialog-ul de la Iaşi cu cenaclurile craiovene, Tmişoara cu Piatra Neamţ etc.?
– Da, noi, optzeciştii ne purtam în plină dictatură comunistă, cum spui, dintr-un curaj nebun al tinereţii, ca şi cum am fi fost liberi. Niciodată n-am simţit ca atunci că libertatea mea constă în puterea cuvântului, de care se temeau mai mult ca de orice armă dictatorul şi susţinătorii săi. De aceea, principala lor grijă a fost să ne marginalizeze social, departe de reviste şi edituri, de radio şi televiziune, spre a ne irosi talentul şi dezamorsa ideile explozive într-o existenţă underground, asumată de majoritatea optzeciştilor cu demnitate. Corespondenţa, telefoanele, întâlnirile, oricât de controlate erau, au creat însă o solidaritate morală, chiar dacă în genunchi, pregătind trezirea din utopie şi schimbarea revoluţionară a societăţii.

– Capitolul dedicat generaţiei în Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu se numeşte Postmodernismul. Generaţia ’80. Se confundă optzecismul cu postmodernismul? Trăsăturile postmodernismului (ludicul, ironia, parodia, intertextualitatea…) sunt proprii tuturor membrilor generaţiei ’80 din toată ţara?
– Generaţia ’80 nu se reduce la postmodernism, chiar dacă acesta a devenit curentul dominant propagat de la centru printre alte orientări literare care au animat-o. Cred că, într-o istorie literară, mai corect ar fi să se vorbească de epoca/ perioada postmodernă a literaturii române în care intră, alături de postmodernism, şi neoexpresionismul sau neoavangardismul altor grupări, diferite de Cenaclul de luni, cu rezultate la fel de importante în evoluţia ei. În Istoria critică ... a lui Manolescu, ar fi fost loc atunci şi pentru echinoxişti care, vai, lipsesc aproape toţi, ca şi atâţia alţi scriitori contemporani neîncadrabili postmodernismului. Între aceste orientări s-au produs intersectări/contaminări de idei şi forme literare care au dat profil original individualităţilor şi au nuanţat tabloul unei întregi generaţii de creaţie, care înglobează în opinia mea şi valurile poeţilor/scriitorilor nouăzecişti şi douămiişti.

– Dar generaţia 80 mai înseamnă ea ceva în zilele noastre? Scriitorii care au debutat la începutul deceniului nouă ai secolului trecut mai sunt ei solidari în idei, programatic, în general? Sau acum avem de-a face doar cu scriitori care cândva au promovat şi s-au afirmat în cadrul generaţiei?
– După Decembrie 89, solidaritatea optzecistă s-a destrămat, pentru că ceea ce o crease, dictatura comunistă, dispăruse şi pentru că venise timpul ca fiecare dintre noi să acţioneze pe cont propriu. Ultimul apel la solidaritate de generaţie a fost proiectul ASPRO care, din păcate, a eşuat. Nu mai suntem noi „tinerii scriitori”. E rândul altor tineri, douămiiştii, să poarte steagul solidarităţii de generaţie, deocamdată, împotriva optzeciştilor şi chiar a întregii bresle scriitoriceşti. Ale tinereţii valuri!...

– Eşti şef de revistă, profesor universitar, membru în conducerea USR… Nu visezi câteodată să fii poet (optzecist sau nu) pur şi simplu? Un poet trăind numai pentru poezia lui pe care o citeşte în public, o tipăreşte în volume, eventual o cântă acompaniat de chitară?...
– Da, visam odinioară, ca în dreptul numelui meu să scrie doar atât: poet. Pentru că poetul este un ales al zeilor ca voce şi conştiinţă a timpului său, chiar şi a locului, prin care devine un candidat la nemurire. Deşi am depăşit acest orgoliu romantic, ţin la (re)numele de poet, oricât ar fi el de ridicol în vremurile noastre postmoderne, ca la adevărata mea identitate. Celelalte sunt doar titluri, măşti sub care reprezint diferite roluri sociale, încercând să le interpretez cât mai bine, ca om între oameni.
(interviul a apărut in numărul pe ianuarie al revistei "Argeş" şi face parte din volumul II al lucrării Generaţia '80 văzută din interior)

Un comentariu:

Armand Rusu spunea...

Oare cîte vîrfuri optzeciste au primit premiul CC UTC şi cîte le-au refuzat? După aceea, mai vorbim de lucruri mari şi măreţe, dar cu alţi oameni şi în "alte încăperi". V-aţi jucat de-a literatura cîteva decenii bune. Marino v-a făcut o chintesenţă reală, aţi mîrlit limonada cu Pepsi şi a ieşit o zeamă acră. Cu excepţia a 3-4 prozatori şi a 2-3 poeţi, ce aţi produs voi poate umple de invidie un fizician care a vrut să obţină în laborator o gaură neagră.Aţi băgat în Literatura Română o gaură neagră. La teoretizări sunteţi, aparent, că şi aici aveţi lacune, imbatabili. Ce aţi făcut voi seamănă cu un bărbat care-i spune unei femei ce minunat o va regula el, scopitul. Sorry !