Şerban Foarţă este poetul filolog care face din potrivirea cuvintelor adevărat spectacol liric şi lingvistic totodată. Este poate ultimul apărător activ al limbii literare în faţa invaziei în poezia română de vulgarităţi şi barbarisme şi neglijenţe de toate felurile. Lectura unui volum semnat Foarţă este o sărbătoare spirituală. Mi-a făcut cu ochiul din raft o carte strălucitor albastră, am luat-o şi n-am lăsat-o până n-am citit-o din doască-n doască: Rimelări (Cartea Românească, 2005). O carte mai veche, am putea spune, dacă fiecare volum de-al lui Foarţă n-ar fi deopotrivă de actual şi de total atemporal, adevărată operă de vrăjitor.
La Şerban Foarţă, limba română este joc secund şi joc fecund, dar şi joc nobil gratuit, unde se amestecă deloc strident, ba de tot firesc, neologismele cu regionalismele, neaoşismele cu străinismele sau cu adevăratele invenţii lexicale. Nicio “temă” nu e lipsită de miză pentru un virtuoz ca poetul timişorean. El face parodie la parodie: “Locuinţa mea de vară/Nu-i la ţară/Unde n-am fost de mulţi ani,/Căci n-am, ca Depărăţeanu,/Topârceanu,/Plus câţiva contemporani,//Nici o casă de vacanţă,/Nici o clanţă,/Nici o uşă, vreau să spun/(Făcând uz de-o sinecdocă/Echivocă),/La care să bat sau sun…” Apoi, cu acribie filologică şi cu monorimă, epuizează un concept precum limba de lemn: “O limbă de lemn/într-o gură de lemn/cu buze de lemn/pe-o figură de lemn/încleştată solemn/ca un cleşte de lemn/care scoate solemn/lungi piroane de lemn/din mormanul de lemn/de un roşu solemn/al tribunei de lemn…”
Aparent jucăuş, dar aproape grav-ludic, poetul produce şi câte o parabolă precum Deplasarea spre gri în care “Nemaiintegru,/regele negru/se dezînnegrea,/în vreme ce, calp,/omologul său alb/se tot înnegrea./Când dezînnegrirea/ca şi înnegrirea/le-ajunse la gri,/cei doi renunţară,/cu-ntreaga lor ţară,/la noapte şi zi…”
Cu aceeaşi voioşie – şi nativ, dar şi livresc – poetul scrie şarade şi parodii, fabule şi parabole, într-o stare de spirit egală de la o producţie la alta, adică senină, solară, luminoasă, cultivând paradoxul, oximoronul, nonsensul, adică absurdul nostru cel de toate zilele, ca-n acest Mic proiect Phare: “Când mă fac mare,/mă fac pitic/şi, prin urmare,/ştirb şi peltic.//Intru, când plouă,/sub un căuş/şi mănânc ouă/de cărăbuş.// Dintr-o petliţă,-mi/fac antereu/şi dintr-o liţă,/chei la antreu…”
În “dulcele stil clasic”, Şerban Foarţă este cel mai important poet de la Nichita Stănescu încoace, postmodern până-n măduvă, în sensul de ironic, ludic, aluziv, parodic. Şi încă o remarcă. Şerban Foarţă, cel mai subtil şi mai…infidel traducător de astăzi, scrie o poezie absolut intraductibilă în alte limbi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu