Virgil Diaconu publică în primul număr din acest an al revistei "Cafeneaua literară" această cronică despre cartea mea, o cronică nu neapărat elogioasă, ba punând sub semnul întrebării chiar ideea de generaţie'80. Ceea ce până la urmă este un lucru firesc.
Trădarea optzecismului
„(…) bine articulată uman şi estetic înainte de 1990, când Revoluţia a prins-o într-un moment de apogeu, ea – generaţia ’80 – şi-a ratat apoi maturitatea, oferind acum imaginea unei excelenţe suspendate în neant, a unei împliniri care n-a mai ajuns să fie.”
Ştefan BORBELY
Fiecare naţiune dă atenţie propriei literaturi şi fiecare generaţie literară îşi evidenţiază şi supraevaluează literatura pe care o face. La noi, din anii ’80 încoace se vorbeşte despre „o nouă generaţie literară”, despre aşa-numita „generaţie ’80”. Între timp, în literatura română au mai apărut două promoţii, transformate repede şi prin decizie proprie în generaţii literare: „generaţia nouăzeci” şi „generaţia 2000”, aşa, ca să numărăm anii printr-un sistem literar…
Generaţia ’80 a fost sprijinită în totalitarism de cei mai influenţi critici ai vremii: Nicolae Manolescu, Mircea Martin şi Ovid S. Crohmălniceanu la Bucureşti, Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic şi Mircea Zaciu la Cluj, Al Călinescu la Iaşi, Livius Ciocârlie la Timişoara; şi de încă vreo zece alţi critici, o recunoaşte chiar şi regretatul Gheorghe Crăciun. O solidaritate mai mult „de nevoie” şi retrasă ulterior cu sentimentul că generaţia „n-a confirmat” (Competiţia continuă, 1994, p. 507), spune Crăciun. Unul dintre criticii cu deschidere la mare, Nicolae Manolescu, a gospodărit generaţia, mai bine spus „nucleul optzecist” (Cărtărescu) bucureştean, format din membrii Cenaclului de luni, din 1977 şi până astăzi.
După Revoluţie, generaţia a început să îşi construiască un aparat administrativ-propagandistic complex, care prin poziţia socială a unora dintre membrii ei, prin editurile, cărţile, revistele, dicţionarele, antologiile şi concentrarea activităţii publicistice a reuşit să aducă optzecismul în prim planul vieţii culturale româneşti, să îi fabrice o imagine puternică şi să creeze impresia că el este spaţiul cultural în care se manifestă singurele valori literare româneşti. A fi scriitor de valoare nu înseamnă pentru liderii şi criticii optzecişti altceva decât a fi optzecist...
Opinia generală a criticii optzeciste este aceea că literatura generaţiei este net superioară celorlalte literaturi generaţioniste anterioare şi chiar întregii literaturi naţionale. Dar aşa crede şi procedează critica oricărei generaţii literare. Dacă am fi simbolişti, noi am demonstra şi susţine excelenţa literaturii/poeziei simboliste; dacă am fi suprarealişti, am susţine excelenţa literaturii/poeziei suprarealiste… Dar suntem optzecişti şi, în consecinţă, acordăm certificate de calitate literaturii optzeciste. De fapt, ne acordăm certificate de calitate nouă înşine.
Campania pro-optzecistă este susţinută chiar de critica generaţiei. Volumele dedicate optzecismului, aşadar volumele care tratează despre naşterea, evoluţia, fracţiunile, conceptul şi operele generaţiei sunt scrise sau întocmite chiar de către scriitori optzecişti, mai precis de către scriitori oficializaţi (listaţi) de generaţie! Gheorghe Crăciun (Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, întocmită de critic în anul 1994 şi reeditată în 1999), Mircea Cărtărescu (Postmodernismul românesc, 1999), Ion Bogdan Lefter (Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, 2000), Liviu Petrescu (Poetica postmodernismului, 1998), Alexandru Muşina (Paradigma poeziei moderne, 2004), Călin Vlasie (Poezie şi psihic, 2003) sunt câţiva dintre puţinii apărători oficiali ai generaţiei. Adică optzeciştii se autoanalizează, îşi acordă atenţie „memorială” lor înşişi, iar acest laudatio în oglindă vrea să fie suportul critic nepărtinitor, obiectiv, al generaţiei. Generaţia îşi scrie singură istoria, casele memoriale sunt clădite încă de pe acum, iar florile textualiste ne strigă din fereastră cu parfumul lor.
Acest portret de familie este deranjat din când în când de Eugen Negrici, care găseşte în Iluziile literaturii române că optzecismul a avut succes nu datorită calităţii produselor sale literare, ci pentru că acesta „a profitat din plin de simpatia criticilor şi de puterea uriaşă a criticii în vremea regimului ceauşist” (p. 176), de Mircea A. Diaconu, pentru care postura postmodernă a optzecimului se confundă „cu o modă efemeră” (Poezia postmodernă, p. 15) şi, încă din 1986, de către Monica Spiridon: „Nu cred că avem o literatură postmodernistă şi cu atât mai puţin o «generaţie» de autori postmoderni (să nu se supere tinerii scriitori din anii 80).” (Mitul ieşirii din criză, în Caiete critice nr. 1-2/1986, p. 91).
Din interior, Ştefan Borbely atinge problema esenţială: „toată lumea şi-a dat seama că «preluarea puterii» sau «schimbarea de canon» de care mulţi se temeau nu se va produce, din lipsă de voinţă, putere şi de muniţie.” (Sub semnul eşecului, Contemporanul nr. 12/2010).
În acest context nu tocmai prielnic al receptării, volumul de interviuri cu scriitori optzecişti Generaţia ’80 văzută din interior, alcătuit de către prozatorul Dumitru Augustin DOMAN (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010), ne propune o vedere din interior asupra generaţiei. Interviurile au apărut iniţial în revista Argeş, însoţite de fiecare dată de prezentarea critică a creaţiei celui intervievat, semnată de criticul Mircea BÂRSILĂ. Nici interviurile nici cronicile, care apar în tandem, nu sunt însă întâmplătoare, ci constituie un proiect al celor doi scriitori, care îşi propun să vadă optzecismul „aşa cum este”, deci nedeformat, cum de regulă îl prezintă propria critică. Şi dacă ne imaginăm că nu reverenţa este scopul demersului pe care îl semnează cei doi, atunci există şansa ca ei să depună o mărturie corectă cu privire la congenerii lor.
Scriitori optzecişti împotriva canonului optzecist
Obiectivul declarat al lui D.A. Doman, care adună în cartea sa interviurile cu 18 scriitori optzecişti, este acela de a face „o istorie a generaţiei ’80 nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor.” (ib., p. 6). În acest scop D.A.D. obţine mărturiile lui Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Dan Arsenie, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Groşan, Gheorghe Mocuţa, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Viorel Padina, Marta Petreu, Constantin Stan, George Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ion Zubaşcu, care „sunt nume dintre cele mai importante ale generaţiei.” (ib., p. 6).
Mai întâi, din prefaţa la cartea de interviuri înţelegem că în anii 70-80 au existat mai multe grupări care aveau să fie numite optzeciste. Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu (1977-1984), Cenaclul Junimea, textualist, condus de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul Universitas, al lui Mircea Martin, toate din Bucureşti, s-au constituit ca tot atâtea cenacluri optzeciste. Acestora li se adaugă Cenaclul Junimea de la Casa Pogor (Iaşi, 1977), condus de Daniel Dimitriu, care cuprindea „vreo 77 de autori tineri” (ib., p. 5), cel de la Cluj, care se organiza în jurul Echinocţiului, „dirijat” de criticul Ion Pop în anii 70, grupările literare ale anilor ’80 din Craiova, Timişoara, Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ. Toate aceste grupări optzeciste propuneau o „altă literatură” faţă de literatura română pe care au aflat-o în viaţă şi în vogă la naşterea lor literară. În acelaşi timp, grupările, adică fracţiunile optzeciste nu aveau una şi aceeaşi „nouă” viziune, iar tensiunile existente între ideile fracţiunilor nu pot fi ignorate. Iată ce spune, de pildă, Constantin Stan, care făcea parte din cenaclul Junimea (Bucureşti) cu privire la Cenaclul de Luni, vecin, condus de Nicolae Manolescu:
„Priveam cu destul scepticism ceea ce propuneau ei atunci. Dăduseră cu nasul de poezia americană (erau primii anglofoni ai facultăţii – până atunci specializările erau franceza, spaniola, latina) şi o tratau ca pe o jucărea de care se bucurau foarte tare. (…). Mesajul social şi politic de care se face caz era şi el importat din muzica americană. Păi, dragă Augustin, mulţi români erau la prima generaţie încălţată şi la prima lor locuinţă cu veceul în casă, nu în fundul curţii, şi brusc ne şi apucase amocul de civilizaţie, de societatea postindustrializată? A fost o linie pe placul domnului Manolescu care îşi proclama depolitizarea şi strâmba din nas la temele sociale şi politice. A fost o linie ca să zic aşa de un oportunism perfect: a plăcut şi atunci şi place şi acum şi probabil o să placă şi dacă vine, Doamne fereşte, şi un regim de extremă dreaptă la putere.” (ib., p. 198).
Dincoace, în cenaclul bucutreştean Junimea, se practica textualismul. Grupările optzeciste au, aşadar, atitudini diferite chiar şi faţă de conceptul de „literatură optzecistă”, care ar fi trebuit să fie unificator. Dar nu numai grupările-fracţiuni se desolidarizează de nebuloasa optzecistă, ci şi autorii înşişi. Astfel, dintre scriitorii intervievaţi de Doman, pentru lepădarea uniformei optzeciste optează pe rând:
- Liviu Antonesei – „O generaţie nu este o elită, ci un fenomen de masă; dar dacă nu produce o elită, nu se vede ca generaţie.” (ib., p. 35);
- Dan Arsenie – „Orice generaţie culturală e strict mediocră, sunt doi-trei care ctitoresc insule şi niciodată cei din centru.” (ib., p. 43). Tocmai „aceştia sunt cei care fac ceva, în calitate de unici, nu ca membri ai vreunei generaţii.” (ib., p. 49);
- Gabriel Chifu – „în literatură ceea ce contează este individualitatea puternică, este drumul săpat în piatră, de unul singur, prin puterile tale.” (ib., p. 65) –;
- Gellu Dorian – „Optzeciştii nu trebuie percepuţi, decât pentru început, ca o grupare. Ei sunt, în cea mai mare parte, individualităţi bine conturate.” (ib., p. 107);
- Ioan Moldovan – „Pe măsură ce eşti tot mai mult tu însuţi, te îndepărtezi, cu sau fără melancolie, de «cuib», de «clan», de «grup», de «generaţie», iar apartenenţa ta la aceste entităţi «globalizante» devine o temă de istorie literară, culturală, stilistică etc.” (ib., p. 145);
- Marta Petreu – „Dar cred că insistaţi excesiv asupra generaţiei. Ea a fost o realitate mai importantă atunci, la intrarea în literatură, decât azi. În timp, fiecare autor şi-a descoperit vocea sau individualitatea proprie, pulverizând în felul acesta, printr-un fenomen natural de individuaţie, cochilia colectivă.” (ib., p. 193);
- George Stanca – „Dar eu nu înţeleg de ce trebuie să fim clasificaţi, grupaţi, număraţi fie şi pe generaţii. Eu cred că nu aparţin nici optzeciştilor, nici şaptezeciştilor, sau poate ambilor, dar sunt singular.” (ib., p. 207). „L-am adulat pe Cezar Ivănescu, îi iubesc, îi respect pe Coşovei şi Iaru, pe Doru Mareş al anilor 80; mă înclin în faţa «nebuniei» lui Stoiciu şi întreb ce au ei comun cu o anume generaţie şi ce nevoie ar avea ei de ea?” (ib., p. 123);
- Liviu Ioan Stoiciu – „Generaţia ’80 contează prin individualităţile ei (fără ele nu s-ar fi impus), nu «la grămadă».” (ib., p. 239). „N-am devenit niciodată ceea ce se poate numi un «optzecist». Scrisul meu nu a căutat niciodată grupul.” (ib., p. 249).
Din toată această abundenţă de citate (dar şi din „restul” cărţii de interviuri alcătuită de D.A.D.) se vede că optzeciştii resping conceptul/canonul optzecist „fixat” şi vehiculat de criticii generaţiei. Optzeciştii deplinei maturităţi, care au acum aproape 60 de ani!, îşi neagă, îşi trădează canonul care „i-a consacrat”. Scriitorii optzecişti refuză înregimentarea în canonul, în modelul optzecist. Cât despre optzecismul postmodern, cel profeţit de criticii Cenaclului de luni – Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu – nici vorbă. Oricum, criticii optzecişti sunt pentru canonul optzecist, iar scriitorii afirmaţi iniţial sub umbrela optzecistă sunt împotriva lui…
Încă din 1994, Gheorghe Crăciun înregistra, de altfel, simptomele dezmembrării optzeciste, semnalând faptul că există mai multe grupări sau fracţiuni optzeciste şi că, în consecinţă, „tinerii noştri critici, prin tot ce au scris şi au făcut, au susţinut mai degrabă interesele estetice ale unor grupări din cadrul generaţiei decât ale generaţiei însăşi.” (Competiţia continuă, p. 507). Iată, şi în această postură – cea critică –, optzecismul spart, asupra căruia trebuie să ne întrebăm dacă îşi mai poate menţine unitatea conceptuală şi numele.
Pornit să facă „o istorie a generaţiei ’80 nu de la catedră, ci din interiorul mişcării, cu convingerile protagoniştilor”, deci o istorie autentică, iar nu una manipulată de criticii optzecişti, D.A. Doman obţine fără să vrea atât respingerea canonului optzecist de către optzeciştii înşişi, cât şi respingerea prin tăcere a posturii postmoderne în care scriitorii optzecişti au fost puşi chiar de criticii lor.
Aceasta este concluzia care se poate trage din cartea de interviuri cu actorii optzecişti, aflaţi la vârsta deplinei maturităţi. Cum va arăta creaţia lor în viziunea lui Mircea BÂRSILĂ, vom vedea la vremea potrivită, probabil anul acesta, probabil celălalt, atunci când el îşi va edita cartea; probabil la Editura Paralela 45, probabil la o altă editură.
Prezenta carte de interviuri a lui D.A.D. ar fi putut să deschidă o viziune mai amplă asupra generaţiei discutate dacă întrebările puse ar fi fost mai la obiect. Iată câteva: Ce înţelegeţi prin optzecism? Aduce el ceva nou şi în acelaşi timp valoros faţă de literatura anterioară? Optzecismul continuă sau se rupe de literatura şaizecistă? A fost un singur centru opztecist sau mai multe? Care sunt marii scriitori optzecişti? Cât datorează optzecismul criticilor care l-au sprijinit înainte de Revoluţie?
Dar şi fără acestea, cartea despre care vorbim depune o mărturie demnă de luat în seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu