IOAN LASCU: „Generaţia ´80 este ultima generaţie cu un statut cultural cert în literatura noastră”

– Dragă Ioan Lascu, cum s-a făcut de ai ajuns scriitor? Poţi spune asta mai pe scurt, nu într-un serial?
– Serialul de care pomeneşti este o autoficţiune în proză, din care revista Argeş a publicat trei secvenţe. Recent a mai apărut una în Apostrof. Am scris deja o duzină şi, dacă voi ajunge la capăt, voi reuşi să dau cartea vieţii mele întregi. E anevoios însă – cu cele unsprezece-douăsprezece episoade abia trec de prima copilărie. În acest serial plec de la ideea că am ajuns scriitor fiindcă, de mic, cred că de pe la trei ani, îmi plăcea să inventez cuvinte cu care înlocuiam alte cuvinte, din graiul oamenilor mari. Le maimuţăream, le alintam, le făceam să se copilărească. Apoi, odată alfabetizat, m-am îndrăgostit de cărţi. De prin clasa a III-a devoram orice – cărţi de toate genurile, reviste, ziare… Dintr-a V-a ştiam dinainte toate lecţiile la citire, gramatică, istorie, geografie, naturale, fiindcă citeam cu sete manualele unui coleg din vecini, mai mare cu două clase, Victor Călina. Citeam până şi geometrie… De la biblioteca orăşenească din Petroşani am împrumutat şi citit sute de cărţi: literatură română, rusă şi sovietică, franceză, americană, engleză, maghiară. Pe unele nu le-am mai înapoiat. De mic am ajuns hoţ de cărţi. Ne împrumutam cărţi şi între noi, colegii, apoi ni le povesteam, le comentam, imitam personaje. Erau primele noastre modele. Iubind atâta cărţile, visul despre care nici nu cutezam să vorbesc era să scriu şi eu, cândva, cărţi. Mai târziu, în liceu, chiar am început să scriu. Ca şi alţii care au ajuns scriitori, compuneam scrisori, le trimiteam mai ales colegilor care se mutaseră în alte oraşe. Îmi exersam stilul – îmi plăcea să scriu „frumos”, povesteam, făceam descrieri, căutam poante, inventam comparaţii, apoi metafore. Poate că de atunci am rămas niţeluş calofil.
Un coleg care se mutase la Turnu Măgurele, Puchi Mateescu, căruia îi scriam des, îi mărturisea altuia, într-o epistolă: „Jimmy (porecla mea din generală şi liceu) scrie frumos, omul are talent şi cred că va ajunge scriitor!” Ce să mai zic? Că în facultate doream să scriu, dar nu îndrăzneam, că după facultate am continuat să scriu scrisori altor foşti colegi, până într-o bună zi… Era în martie 1975. De ziua unei colege profesoare, Doina Moşic, i-am dăruit o carte pe care i-am scris o dedicaţie… poetică-poetică. Ea a citit-o, s-a arătat încântată şi mi-a zis: „De ce nu scrii tu undeva toate aceste idei? Mâine îţi fac cadou o agendă pentru aşa ceva”. Aşa s-a întâmplat. A doua zi agenda era în mâna mea. A fost un simplu fapt, ca un fir de păr, care m-a ambiţionat. Am început să consemnez în agendă ce credeam interesant şi aşa, an după an, până astăzi, am umplut vreo patru-cinci agende care conţin un jurnal, intitulat iniţial Întâmplătoarele zile ale poeziei. A devenit un soi de text-placentă, din care mi-am extras şi multe din poeziile sau ideile de bază ale câtorva cărţi deja publicate. Scriam în secret, la inspiraţie, alteori compuneam, voluntar. Însă jurnalul meu, început acum 35 de ani, este în cea mai mare parte inedit. E lungă, vezi tu, povestea despre „cum s-a făcut de am ajuns scriitor”!

– Unii dintre colegii noştri susţin că generaţia ’80 îşi are începuturile prin 1978-1979. La Colocviul de la Piteşti, tu ai împins începuturile mult mai în spate, prin 1972-1973, în gazeta de perete Noii de pe holul Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Vrei să vorbeşti aici de acea perioadă?
– Cu sinceră, adevărată bucurie! Ce urmează să spun (am istorisit ceva, pe scurt, în mai, la colocviul vostru piteştean) nu s-a auzit deloc. Doar atunci, la repezeală… Costi Stan ştie însă, ca şi mine, istoria… Era, nu mă înşel, în primăvara anului 1972. Pe un culoar de la parterul Facultăţii de Limba şi Literatura Română (aşa se numea pe atunci), nu departe de Catedra de literatură română contemporană (al cărui şef era, dacă mi-aduc bine aminte, profesorul Al. Piru), apăruse o gazetă de perete ce se intitula, nonşalant, Noii. Era afişat, cred că nu se putea altfel, şi un comitet de redacţie: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Gheorghe Ene. Era să-l uit pe Ioan Lăcustă… Toţi studenţi cu un an mai mari decât noi, cei din anul II, unde ne aflam laolaltă Constantin Stan, Petre Răileanu, Alexandru Dan Condeescu, Valentin F. Mihăescu (Valentin Feuerstein), Daniela Caurea, Doru Mielcescu, Paul Dugneanu, Artur (Ion) Bădiţa, Letiţia Vladislav şi eu. Sorin Preda, Florea Miu, Ion Tudor Iovian (Ioan Ivan) şi parcă Andrei Roman erau abia în anul I. La gazeta Noii se etalau mici texte, nu ştiu dacă le pot numi programatice, microeseuri şi proze scurte, poezii. Când se schimbau materialele, în faţa gazetei se făcea coadă la citit. Semnau mai ales corifeii, dar şi studenţi din alţi ani. Aproape imediat Constantin Stan şi Sorin Preda au fost cooptaţi în grupa de şoc. Ei se adaugă aşadar primului val al viitorilor optzecişti, al doilea urmând să-i aibă pe coamă pe Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Alexandru Muşina, Ion Bogdan Lefter şi ceilalţi din Cenaclul de luni, mai mici cu un ciclu de patru-cinci ani. Îmi mai amintesc că şi o colegă de grupă, Florentina Ceauşescu, era publicată la gazetă cu poeme pe care le semna cu pseudonimul Floriana Tei. Teiul ei cu poeme s-a scuturat însă pretimpuriu, aşa cum s-a ofilit şi frumuseţea de brunetă focoasă a Florentinei. Îndrăzneala „gazetarilor” era încurajată tacit sau deschis de profesorii noştri, între care se numărau: Matei Călinescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Al. Piru, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Florin Manolescu (ultimii patru tineri toţi, lectori sau asistenţi). Povestea a continuat şi în 1973, până în mai-iunie, când cei cinci-şase fondatori au absolvit facultatea şi s-au împrăştiat care pe unde: Mircea Nedelciu pe la Fundulea, Gheorghe Crăciun pe la Tohan, lângă Braşov, Ioan Flora la Vârşeţ, în Serbia, Gheorghe Ene, undeva, pe lângă Buzău. Parcă numai Iova a rămas în Bucureşti, deocamdată… liber de sarcini. Pe lângă gazeta Noii, toţi aceştia datorează multe frecventării asidue a cenaclului Junimea diriguit de Crohu, profesorul Crohmălniceanu, mentorul unei generaţii pe care a năşit-o, legitimând-o ca grup cu o generozitate necesară ca aerul, prin Desant ´83. Îmi amintesc cum Costi Stan a citit la Junimea fragmente din Carapacea, primul său roman, apărut în 1979, după ce fusese rescris. Tot în 1979 a fost declanşat semnalul erupţiei optzeciste odată cu publicarea volumului de proză scurtă, Aventuri într-o curte interioară, semnat de Mircea Nedelciu (căruia noi îi spuneam Orlando). Timp de cinci-şase ani, foştii de la Noii speraseră şi munciseră pe tăcute şi acum aveau pe ţeavă cărţile! După cum vezi, eu eram numai un admirator, un observator şi un martor al celor de la Noii. Îi admiram şi-i invidiam în tăcere şi aproape îmi juram să public şi eu, să nu mă consolez doar cu manuscrise. Am comis-o mai târziu, aşa cum tardiv aveau să apară în volum şi Iova, şi Ene. Mă bântuie însă ideea, disperată, că cele afişate la Noii în 1972-1973 nu sunt iremediabil pierdute, că ceea ce a dezvăluit Ion Bogdan Lefter, la colocviul vostru, despre nişte materiale rămase de la Gheorghe Crăciun, sigilate încă într-un soi de… tub, pot fi chiar acele manuscrise, care nu sunt decât începuturile fragede şi insolite ale optzecismului, aşa cum bântuia el prin minţilor celor care aveau să fie numele de rezonanţă ale generaţiei. Publicarea lor ar fi un act de restutio, aproape senzaţional.

– Cum se scria la gazeta Noii? Atunci era în plin avânt generaţia ’60. Protagoniştii de la Noii scriau ostentativ, explicit altfel decât şaizeciştii? Atunci se „importa” textualismul?
– Nu am îndoieli, la Noii se scria… programatic. Nucleul dur Nedelciu-Flora-Crăciun-Iova a probat-o cu prisosinţă după aceea, în văzul tuturor! Nici Lăcustă, Costi Stan sau Sorin Preda nu s-au lăsat mai prejos. Tinerii… atentatori ştiau clar ce vizau, ce formule propuneau. Sigur, tentaţia textualismului, a intertextualităţii, a „deliteraturizării”, încolţea în minţile lor încă de pe atunci, mai cu seamă că trebile astea erau deja experimentate în exterior. La fel fragmentarismul, marginalul, deconstrucţia epicului, disoluţia personajelor, formulate ca atare sau încă nu; îmi dau curaj să spun astfel de treburi, nu întru totul demonstrabile cu date de atunci, pasajele citite de Costi Stan la Junimea, de care îmi aduc aminte destul de bine. Iată de ce, publicarea eventualului patrimoniu de la Noii ar fi o revelaţie, zic eu, pentru a cunoaşte mai bine vremurile aurorale ale optzecismului. Mai ştiu că Gheorghe Crăciun, după cum singur o spunea, s-a transferat în anul III (!) de la franceză la engleză, tocmai pentru a putea citi apoi în original recentele (pe atunci) teorii americane despre proză, roman etc. Mi-a mărturisit, era prin 2003, că a făcut nişte eforturi de-a dreptul chinuitoare, luând engleza de la zero în penultimul an de studenţie. Ab initio, atitudinea şi intenţiile grupului de la Noii se situau pe poziţii implicit polemice faţă de generaţia ´60, pe care însă o preţuiau, ca nişte veritabili, aplicaţi cunoscători de literatură ce se aflau. Ioan Flora, de pildă, îl frecventa şi-l adula pe Nichita Stănescu. Nici lui Nichita nu-i displăcea impetuosul boem Ioan Flora, poet şi traducător încă de pe atunci. De altfel Iedera, prima plachetă de versuri, i-a apărut în 1975.

– Şi totuşi, tu ai debutat editorial abia în 1988, în volum colectiv, ca mai toţi optzeciştii. Cum a fost? Ce publicaseşi până atunci în presa literară?
– Debutul meu, în volumul colectiv nefericit intitulat Zboruri lirice de către Ilarie Hinoveanu, directorul de atunci al Editurii Scrisul Românesc, a fost unul obscur. De altminteri acest volum colectiv nu a fost favorabil întâmpinat de critica literară, multe cronici fiind rezervate sau chiar negative. În acelaşi volum au debutat Paul Aretzu, Ionel Ciupureanu, Mircea Liviu Goga, Dan Diaconescu (?) ş. a. Eu am fost etichetat, printre altele, drept nichitastănescian şi nu întrutotul nejustificat. Ce se întâmplase, de fapt? Cu câteva zile înainte de a se trimite cartea la tipar, redactorul volumului, Marcela Radu, mi-a cerut să introduc în grupajul ce urma să fie publicat şi câteva poezii patriotice, altfel... De ceea ce-mi era frică nu scăpam. M-am gândit cu tristeţe ce temă să aleg. Patria şi partidul îmi repugnau din start. Am ales limba maternă şi am însăilat la repezeală nişte texte, grupate sub titlul generic Nouă respirări în limba română. Atât a trebuit! Nu cu mult înainte Nichita Stănescu publicase cunoscutele sale Respirări, iar criticii, citind sau nu textele mele (în volum au fost incluse doar trei), s-au luat după vocabula din titlu şi m-au fixat la insectar… La aceasta s-au adăugat, cum altfel?, şi unele stângăcii inerente debutului. Constanţa Buzea, în Amfiteatru, şi Nicolae Manolescu, în România literară, au ricanat. Nicolae Manolescu făcea un partipri pe faţă pentru Vasile Sichitiu, nici măcar vreun fost student de al dumnealui, iar pe ceilalţi ne vestejea. Totuşi, despre Vasile Sichitiu din acel moment nu s-au mai auzit prea multe… Destule voci clamau că întâmpinarea parţial defavorabilă trebuia pusă pe seama ostilităţii cu care era privită Editura Scrisul Românesc de lumea literară, fiindcă, sub conducerea lui Ilarie Hinoveanu, aceasta fusese grav politizată şi evita să publice scriitori contemporani de prima mână, îndeosebi pe bucureşteni. În volum de autor am debutat în 1993, tot cu versuri (Contrar aşteptărilor, Editura Ramuri), dar după alte peripeţii. Cartea primise bun de tipar în primăvara lui 1991, la aceeaşi Editură Scrisul Românesc, al cărui director ajunsese Marin Sorescu. Fatalitate însă: în februarie 1991 a izbucnit conflictul „civil” de la Ramuri, unde şi eu, unul din protestatari, lucram ca redactor. Marin Sorescu deţinea şi funcţia de redactor-şef al revistei. Neînţelegerea, amplificată până la scandal de presa de stânga, s-a încheiat cu demisia lui Marin Sorescu din funcţie. Rămas şef la editură, drept represalii, în aprilie 1991 cel „singur printre poeţi” mi-a dat la topit cartea, deja culeasă în plumb, cu bun de tipar cu tot. Nu am fost unicul: odată cu „aşteptările” mele au fost topite şi cărţile altor optsprezece autori tineri. Despre conflictul administrativ de la Ramuri, ajuns de notorietate în toată ţara, dezgropat apoi, din când în când, de adulatorii lui Sorescu, am scris o întreagă carte, un dosar de presă, care aşteaptă încă să vadă lumina… În ciuda unor temeri de natură juridic-administrativă, intenţionez să o public în 2011, la douăzeci de ani de la întâmplare. Ea se intitulează Cazul Sorescu aşa cum a fost. Peste doi ani, Contrar aşteptărilor, renăscând din propria cenuşă, s-a bucurat de bune aprecieri din partea criticilor. Dacă ar fi să arunc o privire în urmă, înainte de Zboruri lirice, în presa literară publicasem relativ puţin: în Steaua, în Ramuri, în Luceafărul: poezii, însemnări diverse, cronici şi recenzii. Debutul absolut mi l-am făcut în ianuarie 1970, în revista Liceului Teoretic din Petroşani, Mărturisiri literare, condusă de Ironim Muntean, profesorul nostru de literatură română, astăzi şi el autor de cărţi. Între 1970 şi 1980 numele meu s-a văzut mai des prin presa cotidiană.

– Dar, în fond ce este aceea o generaţie literară? Ce o coagulează? Se confundă ea cu un curent, cu o mişcare bazată pe-o anume paradigmă, cu o elită?
– O generaţie literară nu se confundă în nici un caz cu un curent. Ar fi prea de tot. Cu o mişcare, ce fel de mişcare?, că termenul este obscur, vag, neconceptualizat… Cel mult cu o direcţie literară. În cazul generaţiei ´80 o putem numi textualism sau „delitera(tu)rizarea” literaturii. Ducând lucrurile mai departe, ar fi oare corect să vorbim de generaţia romantică, simbolistă, naturalistă, suprarealistă? Nu cred. Ce curent literar reprezintă, la noi, in corpore generaţia ´70, de pildă? Sau generaţia ´60? Dacă vorbim de asemenea generaţii, ar însemna că avem de-a face cu un nou curent literar la fiecare zece ani! Efervescenţa înnoitoare a literaturii române ar fi invidiabilă din partea altor literaturi mai respectabile decât a noastră. În literaturile străine n-am prea auzit vorbindu-se despre generaţii. La francezi, referitor la anii ´30 şi ´40, s-a vorbit totuşi despre „generaţia etică” (Céline, Malraux, Montherlant, Saint-Exupéry) şi apoi despre generaţia existenţialistă, care, e adevărat, s-au manifestat succesiv în jur de un deceniu. Şi e vorba aici de proză şi de teatru, nu şi de poezie sau de critică. Cam atât însă. Sigur că o generaţie literară împărtăşeşte nişte idei, nişte concepţii comune despre literatură, dar ele sunt dezbătute de regulă în cenacluri, reuniuni etc. şi nu se constituie teoretic într-o „metodă” sau o „reţetă” coerentă de a scrie. Nu obligatoriu. Intrarea în literatură a unei generaţii nu se face neapărat prin programe, texte-manifest, tapaj de amploare etc. Să-i aducem iar în discuţie, contrapunându-i ca exemple, pe simbolişti, pe naturalişti sau pe suprarealişti. Îmi poţi spune care este textul programatic ce a direcţionat literatura optzeciştilor? Au început ei cu un text de genul Prefeţei la drama Cromwell, al manifestelor dadaiste, al Primului manifest al suprarealismului sau măcar al Picto-poeziei lui Ilarie Voronca şi Victor Brauner? Nu. Nici contextul politic nu i-a favorizat. Clarificările şi sintetizările teoretice au venit ulterior, în urma practicii literare originale, creative. Textul lui Nedelciu din România literară despre literatura subversivă, numeroasele texte critice şi teoretice ale lui Gheorghe Crăciun şi ale altora aparţin maturităţii. De pildă, antologia Competiţia continuă. Generaţia ´80 în texte teoretice a apărut în 1994, Mircea Nedelciu a publicat Povestea poveştilor generaţiei ´80 în 1998, iar Cu garda deschisă, primul volum de articole şi eseuri semnat de Gheorghe Crăciun, a fost tipărit în 1997. Mai grăitoare sunt antologiile de proză ori de poezie, care pot legitima o mentalitate de grup: Desant ´83, Cinci (1982) sau Aer cu diamante (1982). Pot afirma fără teama de a greşi că generaţia ´80 este încadrabilă în curentul numit de câtva timp postmodernism, care corespunde şi unei mentalităţi ce se raportează critic faţă de modernism, şi unei perioade istorice pe care unii nu au ezitat să o numească post-istorie, sau debut al post-istoriei. Apariţia generaţiei ´80 a anunţat, în felul ei, această intrare într-o nouă lume, mai puţin compactizată, fărâmiţată, cumva minoră şi marginală. Oricum, a adus un nou mod de abordare a literaturii, a încercat s-o regândească, ceea ce nu e puţin lucru. Vei zice că este suficient ca să vorbim de un curent, dar pentru a genera şi a impune un curent nu este de ajuns o schimbare de mentalitate, iar schimbarea unor formule, a unei paradigme, cum spui, nu s-a dovedit fecundă pentru generaţiile imediat următoare. Nici situările polemice nu au fost radicale, ci implicite. Pe scurt, o generaţie sau mai multe pot fi subsumate de un curent, dar nu şi invers.

– Când este importantă o generaţie, în perioada ei de formare, a afirmării (eventual zgomotoase) a membrilor ei sau după ce vârfurile reuşesc s-o legitimeze?
– Sunt tentat să cred că o generaţie devine cu adevărat importantă, şi îţi răspund cu vorbele tale, „după ce vârfurile reuşesc s-o legitimeze”. Am văzut că perioada de formare a generaţiei ´80, fie că unii-alţii vor vrea ori nu, s-a consumat prin lansarea şi menţinerea „în vigoare” a gazetei de perete Noii, singura formă de publicaţie admisă pe atunci de regimul comunist. Nici vorbă de foi, volante sau nu, ziare, reviste independente, „caiete” etc. Când ne gândim la generaţii, ne gândim în primul rând la vârfuri – la Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dumitru Ţepeneag, Cezar Baltag, Leonid Dimov dacă vine vorba de generaţiile ´60 şi ´70. „Afirmarea (eventual zgomotoasă) a membrilor ei” – şi eu înţeleg, acum şi aici, ai ultimelor două generaţii – a fost posibilă după 1990, când libertatea de manifestare şi de expresie nu a mai fost stânjenită. Însă nouăzeciştii şi douămiiştii au rămas mai mult cu zgomotul, vârfurile lor nu au convins, nu au mai dobândit o aură… Impactul lor cultural a fost mai slab. Despre optzecişti încă se vorbeşte cu fervoare, în contradictoriu, la modul contestatar, elogios sau pertinent critic, ei intră deja în istorie, prin firea lucrurilor dar şi prin notorietate şi valoare distinctă. Optzeciştii s-au delimitat clar, e adevărat că mai mult implicit, atât de şaptezecişti cât şi de şaizecişti, fără să-i nege, să-i ignore, să-i minimalizeze. Până una-alta, generaţia ´80 este ultima generaţie cu un statut cultural cert în literatura noastră. Vreau să spun că ea a trecut deja din literatură în cultură, în sens larg.

– Privind retrospectiv, ce a însemnat generaţia ’80 în literatura română până în 1989, ce a devenit după 1990?
– Până în 1989 generaţia ´80 a însemnat un mod de a scrie nonconformist şi subversiv, un protest implicit împotriva limbii de lemn, cea oficializată, dar şi a clişeelor şi a calofiliei, în definitiv a tradiţionalismului perpetuat, într-o formă sau alta, şi de şaizecişti, şi de şaptezecişti. Aşa cum spune Costi Stan, în interviul lui din primul volum, Generaţia ´80 văzută din interior, literatura optzeciştilor n-a putut fi uşor controlată de cenzură, deoarece ea a impus o schimbare de formulă, lăsând deoparte literatura „frumoasă” şi „inspirată” şi aducând în prim plan structura textuală şi autorul ca personaj. După 1989 generaţia ´80 s-a auto-consacrat, dacă pot spune aşa, prin auto-teoretizare, elucidări, texte de sinteză, antologii, rememorări, publicând cât a putut, spre deosebire de perioada comunistă, când optzeciştii erau priviţi cu mefienţă, cu ostilitate chiar, şi publicaţi au contre-coeur sau amânaţi sine die de editori. Noroc cu cenaclurile Junimea de Bucureşti şi Cenaclul de luni, noroc cu antologiile din 1982 şi 1983. Până la urmă şi cenaclurile au fost silite să tragă zăvorul, ca urmare a suspiciunilor şi „recomandărilor” oficiale, „dă partid şi dă stat”.

– Virgil Podoabă, colegul tău de generaţie, a spus la Colocviile romanului românesc contemporan de la Alba Iulia că „optzeciştii au schimbat limbajul literaturii atât în raport cu modelul interbelic de proză şi de poezie, cât şi cu cel postbelic, care l-a continuat pe primul propunând alt limbaj. Ei au făptuit o adevărată revoluţie a limbajului literar”. Dar, concitadinul tău Marian Victor Buciu găseşte că „optzeciştii practică diferite altoiuri poetice” pentru a ajunge la postmodernism şi că ei „nu se disting de şaizecişti”. Ca unul care ai urmărit fenomenul de la început, cine zici că are dreptate?
– Hm… Mă bagi în polemici. Păi cred că Marian Victor Buciu nu are dreptate. Când spune el „altoiuri” şi nu „altoaie” poetice, se gândeşte, presupun, la unele clişee. E adevărat că şi optzeciştii au „altoit” literatura, în particular poezia, dar au revitalizat clişeele, punându-le în contexte noi; aşa au făcut şi suprarealiştii, dar prin intermediul dicteului automat, scrisul (pretins) la prima mână, contopind le langage cru şi le langage cuit. Optzeciştii au (re)textualizat literatura, renunţând la rutina şi, implicit, la clişeele precedentelor două generaţii, au destructurat manierismul acestora, impunând o manieră proprie. Ei au reconsiderat literatura ca text şi nu ca operă. Şaizeciştii şi şaptezeciştii sunt ultimele cântece de lebădă ale modernismului, pe când optzeciştii sunt primii postmoderni veritabili. Virgil Podoabă are dreptate când le laudă limbajul, radicalizat în raport cu interbelicii şi cu postbelicii, însă şi mai… radicalizată a fost atitudinea optzeciştilor faţă de structură şi de hipertext, de elementele literare şi culturale anterioare, de prezenţa auctorială explicită în propriile texte. De aceea, în cazul optzeciştilor putem vorbi cu deplină îndreptăţire despre scriitură. Scriitura s-a impus între conceptele critice prin analiza şi valorizarea romanului existenţialist şi a noului roman francez, care au radicalizat acest gen anchilozat deja din anii ´40-´50.

– Dar la Craiova cum s-a manifestat optzecismul? Erau cenacluri unde se întâlneau preponderent optzeciştii?
– La Craiova zici? Păi, cam palid. Trecând peste cenaclurile din întreprinderi şi din casele de cultură, cultice prin slujirea regimului comunist, singurul cenaclu adevărat era cel al revistei Ramuri, păstorit de Marin Sorescu, catalogat drept un şaizecist de frunte, dar mai degrabă un postmodern puţin pus în discuţie din această perspectivă. Acolo am citit şi eu poezie, prima oară prin 1984. Cenaclul era tare prin prezenţa activă a câtorva scriitori, tineri în acea vreme: Gabriel Chifu, Ioana Dinulescu, Patrel Berceanu, Marian Drăghici, Marius Ghica, Bucur Demetrian, Constantin Barbu, Horia Dulvac, care au confirmat aproape toţi, unii erau chiar consacraţi. Pe doi dintre ei, Gabi Chifu şi Marian Drăghici, i-ai înregimentat chiar tu, Gusti Doman, în cohorta „generaţionistă” ´80, incluzându-i în primul volum de interviuri, deşi Gabriel Chifu este mai degrabă şaptezecist. Veneau la cenaclu şi alţii, desigur, cu alte orientări, erau invitaţi sau acceptaţi mai tineri sau mai vârstnici aspiranţi din toate părţile provinciei oltene. Cum ştii, cenaclurile erau cea mai funcţională supapă de defulare a îndrăznelilor juvenile… Ceea ce merită relevat, era grija lui Marin Sorescu de a-i gira pe cei mai buni cenaclişti prin publicarea în revista Ramuri. Firesc şi benefic! Şi eu am avut şansa…

– Optzeciştii se află deja în pragul vârstei de 60 de ani. Din rândul lor se desprind modele, autori care să aibă epigoni, discipoli, nu contează, precum Nichita Stănescu, de pildă, în precedenta generaţie?
– Colocviul bine organizat de voi în luna mai la Piteşti, Câmpulung şi Curtea de Argeş s-a intitulat Generaţia ´80 la maturitate. Maturitatea însemnează oare pragul vârstei de 60 de ani? Aida-de! Dacă mai scriem zece ani de acum încolo e bine, nu? Apoi, patru dintre vârfurile de lance s-au rupt înainte de vreme: Nedelciu, Flora, Crăciun, Lăcustă. Chiar aceştia, alături de care îi aşez pe Gelu Iova şi Costi Stan, apoi pe cei de la începuturile deceniului 9 (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Nicolae Iliescu), sunt vârfurile, dar unde le sunt epigonii, discipolii, pentru cine sunt ei modele? Optzeciştii sunt un caz de singularitate. Poate Mircea Cărtărescu va deveni un model, dar el nu mai este perceput de cei de astăzi ca un optzecist, ci ca un scriitor de succes, care s-a făcut cunoscut după 1990. Optzeciştii au fost mai degrabă nişte grupuri de prieteni, captivi în literatură, declarat nonconformişti, admiraţi sau detestaţi de alţii. Impactul lor este incontestabil, dar şi distanţarea unor contemporani sau a noilor veniţi nu este diferită!

– Ce viitor mai are generaţia ’80? Membrii ei vor ţine aproape? Ion Zubaşcu scria că prima ediţie a Colocviului Generaţia ’80 la maturitate s-a ţinut când membrii ei au 60 de ani, iar ultima ediţie se va avea loc la 80 de ani ai… optzeciştilor. Câtă teorie se va mai face până atunci?
– Scepticismul lui Ion Zubaşcu… este unul realist! Biologic o generaţie este limitată în timp. Te referi de fapt la un viitor literar, la o postumitate. Generaţia ´80 are ecou mai mult în… interiorul ei. La colocviul din mai au luat parte peste patruzeci de scriitori din toată ţara. Mai sunt şi alţii, câteva zeci. Nu toţi scriu însă după „reţeta” optzecistă, ci mai degrabă în spirit optzecist. Da, postumitatea se resimte mai mult aşa: optzecismul încă este o stare de spirit, dar în primul rând pentru cei asemenea nouă. Faptul că am fost contemporani, că suntem încă, faptul că am fost prieteni sau colegi şi ne-am citit ori ne-am susţinut unii pe alţii, nu este neglijabil, este un „strat” dintr-o atmosferă ce ne-a contaminat: emanciparea literaturii şi a limbajului, ieşirea de sub tutela, nu prea uşoară, a şaizeciştilor şi a şaptezeciştilor. Intrarea în literatură se face prin contestarea antecesorilor, printr-un soi de suspectare a lor. Vezi, mai recent, nouăzeciştii şi douămiiştii. Altfel ar fi o acalmie, o plictiseală…