România pitorească

Ioan Radu Văcărescu, poet optzecist, scrie şi proză, şi pe măsură ce scrie, adaugă povestire peste povestire la opera sa unitară Un sat numit România (schiţe, povestiri, nuvele, ediţia a treia, iarăşi revăzută şi adăugită, Editura George Coşbuc, Bistriţa – 2010). Zic unitară, pentru că tot ce scrie Văcărescu în genul epic se încadrează în aceeaşi viziune, sintetizată pe coperta a patra a cărţii: „Sunt exilat într-un sat cu marginile peste tot şi centrul nicăieri. Numele satului fie România. Sau poate invers, cu centrul peste tot şi fără de margini?...” Universul acesta relativ, concentrându-se până la punct şi dilatându-se până la dimensiunile unei galaxii, este populat de o lume deosebită, caldă, cu sufletul la vedere, cu viaţa desfăşurându-se în mileniul III ca-n obştea sătească. Locul unde oamenii se întâlnesc, meditează, vorbesc, dar mai ales îşi amintesc cu nostalgie este cârciuma, barul, restaurantul, cafeneaua. Locantele au denumiri pitoreşti: La capra spânzurată, Doi colonei, Doi cocoşi, Boboci, Pufoaica ruptă, Ţâţa dulce, La stop, Foamea-n gară, Bufniţa, Călugărul, Bolta, La umbreluţe… Personajele par avea timp nemărginit pentru a povesti la cârciumă vieţi de români şi de a medita cu voce tare la rosturile lumii. În general, proza aceasta este populată cu oameni umili, dar pitoreşti, nişte gogolieni, nişte cehovieni ai zilelor noastre.
Satul numit România este unul pitoresc, întâmplările povestite la persoana I sunt savuroase, se mai cade în anecdotic, dar atunci proza este salvată de descrierea personajului. La capra spânzurată, de pildă, povesteşte viaţa de beţiv înveterat a unui bătrân posesor al unei capre pe care o leagă în faţa cârciumii, de o barieră de cale ferată. Şi odată, ridicând cantonierul bariera, a ridicat-o cu capră cu tot, spânzurând animalul. Dar personajul aminteşte de unele din proza lui Bunin: „…moş Şerbănică le-a răspuns că e destul să trăieşti, mulţumindu-te cu ce ai, şi să mergi la biserică însă, a completat el imediat, să te înscrii într-una din cele două categorii de cuvântătoare care există pe lumea asta: cei care merg la biserica aia cu clopote de alamă şi cei care merg la cealaltă, cu clopote de glajă…”
O povestire senzaţională este cea intitulată Bulevardul Bucureşti nr.7-9 sau Mărirea şi decăderea lui Tibor Mureşan. „Am avut momentele mele de glorie…” zice adesea Tibi, un bătrân singur, locuind într-o cămăruţă şi frecventând zilnic barul Ada-Kaleh. Acolo-şi spune povestea. A fost paznicul unei clădiri mari şi inutile. Asta până într-o noapte când câteva maşini oficiale opresc în bulevard şi dintr-una coboară însuşi şeful cel mare al partidului, se înţelege că Gheorghiu-Dej, care-l cheamă la el pe paznic: „«Cum te cheamă, măi băiete?» Tibi îi răspunse răspicat: «Mureşan Tibor». «Bine», mai zise tovarăşul, «tovarăşe Mureşan Tibor, începând cu acest moment eşti numit Director al Operei din acest oraş»”. Şeful partidului transformă clădirea în Operă pentru iubita sa, o celebră cântăreaţă. Dar acest lucru durează doar cât au loc trei premiere, iar Tibi revine la vechea şi umila ocupaţie de paznic al clădirii. A avut însă … momentele lui de glorie.
Dar cea mai bună nuvelă a cărţii este Moartea lui Omu, o bucată despre destin, prietenie (între om şi om, dar mai ales între om şi animal), umanism. Un desenator tehnic devine şomer, motiv pentru soţie să divorţeze şi să-l dea afară din casă. Omul, al cărui nume nu-l ştie nimeni, devine locuitorul unui Trabant vechi abandonat într-o margine de oraş. Acolo-şi duce veacul însoţit de un câine abandonat. Destin comun. Omu, cum îl numeşte naratorul, este un vagabond cu demnitate, să zicem aşa. Nu fură, nu jigneşte pe cineva, nu cerşeşte. Mai munceşte cu ziua, mai primeşte o pomană de la cineva fără a cere, îl hrăneşte pe câinele numit Atunci, iar din bănuţii rămaşi bea câte o ţuică împreună cu alţi dezmoşteniţi ai soartei. La un moment dat, simţind el că i se apropie sfârşitul, Omu îi găseşte un stăpân câinelui. Se desparte cu greu de el, zile întregi tânjeşte, îl mai alină doar gândul că animalul e în siguranţă la om gospodar. În final, Omu moare la masă cu amicii săi, ei vorbeau cu el, iar el nu le dădea replica, pentru că trecuse la cei drepţi, cu paharul de ţuică în faţă. Ultimele pagini sunt de-o mare forţă epică. Ioan Radu Văcărescu se încăpăţânează să demonstreze că încă mai există umanism pe lume, că sentimentele n-au murit cu totul în aceste vremuri vitrege. Oamenii străzii îl duc pe prietenul lui mort spre Trabant să-l privegheze toată noaptea, iar a doua zi vor vedea ei cumva cum îl vor îngropa pe omul supranumit Omu. Naratorul - profesorul care-i mai cinstea cu câte o ţuică pe oropsiţi - se duce acasă să le aducă nişte mâncare, băutură şi lumânări. Să cităm, însă ultimele rânduri: “Dintr-o dată, ca un fulger alb, un câine ţâşni dinspre aleea din faţă. M-am uitat cu atenţie, era un ciobănesc lăţos care se opri brusc în faţa mea. Un urlet a sfâşiat atunci tăcerea nopţii laminate ca ziua. Apoi câinele ţâşni iar într-o goană nebună spre ieşirea din parc. L-am privit dispărând în verdeaţa întunecată de la marginea de vest a părculeţului şi apoi am plecat spre casă…” Moartea lui Omu este o nuvelă care are loc în orice antologie a prozei scurte româneşti din toate timpurile.
Un sat numit România poate fi perceput şi ca o pitorească şi sentimentală monografie. Dar, pe total, cartea este savuroasă, operă de prodigios povestitor.