Poem suprarealist despre o zonă industrială

În cronica la romanul de debut al Ioanei Bradea – Băgău – scriam că formula narativă a cărţii este una de nerepetat. La doar câţiva ani, tânăra prozatoare publică un al doilea roman – Scotch (Polirom, 2010) – iar acesta nu seamănă, cu mici excepţii, pe care le voi semnala mai încolo, cu primul. Semn că romanciera are spirit autocritic şi cultură. Să nu se înţeleagă însă că Scotch ar fi superior Băgău-lui, că în contul Ioanei Bradea am puncta un progres evident. În această privinţă e de discutat.
Scotch nu e un roman cu un story propriu zis. Am putea spune că, de fapt, e un roman de atmosferă. Şi dacă tot încep cu concluziile, e de precizat că nici personaje convenţionale nu prea există, personajul principal fiind ...o zonă industrială. Este descris un oraş de provincie cu zona lui industrială din perioada anilor 2000, aflată în pronunţată paragină, o zonă cu fabrici de aliaje speciale, de pâine, de lână pieptănată, de scule, de sticlă, cu combinat de prelucrarea lemnului etc. Iar descrierea conglomeratului de fabrici şi uzine este făcută în două feluri: pe de o parte ca-ntr-un reportaj („O cheie franceză uriaşă, pe jumătate prinsă sub pata de vopsea albă de ulei împrăştiată pe ciment./Câteva capete de sârmă galbenă şi albastră./Un creion chimic cu piele roşie şi vârf tocit./Carcasa goală a unei unităţi de calculator – transformată în măsuţă pentru masa de prânz. Pe spinarea ei golaşă s-au desenat şi impregnat, de-a lungul anului, cercuri suprapuse de cafea...”), iar pe de alta, alegoric şi suprarealist, cu detalii, numai cu detalii, ca-n poemele francezului Francis Jammes („Hala e bandajată la cap cu o fâşie groasă de bitum: o limbă lungă de asfalt. Din loc în loc bălteşte apa de ploaie, în formă de urşi cu gură căscată sau ochelari de soare. Un cablu negru despică acum limba în două fâşii inegale, şerpuite până la corpul de clădire central, îngust şi cu spatele frânt. Cineva a înfipt acolo o scară de lemn cu încheieturi ruginite. Curge la vale clădirea ca un S culcat. Ca o pârtie pentru rolleri cu pretenţii şi acrobaţii...”).
Promiscuitatea personajelor din primul roman, Ioana Bradea o transferă aici zonei industriale, ca-n acest poem cu portretul din detalii al unui cămin de nefamilişti: „A înverzit o dâră de perete sub ţeava-robinet pe unde curge apa./Lângă celălalt şold, căminul şi-a aranjat grijuliu o pernă de ţigle murdare./Bucăţi de cărămidă./Un filtru de cafea ciobit./O cutie de iaurt./Câteva pungi căscate cu resturi menajere./O masă./Un taburet deasupra...” Dar dacă în Băgău, personajele umane erau prezentate într-o prozaică degradare, aici peisajul industrial este aşezat sub formă de poem postmodern: „Unghii strâmbe, adâncite în colţuri şi pe lângă fereastră./Umflături între picioarele mesei./Valuri de lut./Sau poate doar o rochie umflată sub care îngheaţă genunchiul femeii străvechi./Şi dunga unei scânduri care a bătătorit lutul cu sete./Acolo unde au obosit tălpile...” De altfel, tot romanul este tocat în propoziţii aşezate în formă de versete, ba chiar de versuri de poezie albă.
Dacă Ioana Bradea prezintă zona industrială personificată, tot atât de adevărat este şi faptul că expune şi câteva personaje umane: un inginer, o secretară de director bătând oraşul în timpul liber cu un rucsac în care poartă rolele şi cartea de filosofie a stoicului împărat Marcus Aurelius, dar şi un maistru creionat cu tot realismul – un şpăgar, un grobian, un meschin.
Promiteam mai sus că voi sublinia puţinele asemănări ale actualului roman cu cel de debut. Este vorba de rămăşiţele de mizerabilism din primul roman, oricât ocoleşte autoarea acest aspect, în cele din urmă ajunge tot la detaliile promiscuităţii fiziologice din Băgău: „Ţeava de plastic îşi cască gura şi varsă scuipat în gaura întunecată de la capătul tălpilor ovale. Din umezeală, urină şi căcat a crescut în capătul ţevii un muşchi vineţiu, verzui spre negru...”
Între reportaj şi roman, cu bunăvoinţă concedem că este vorba de roman, dar atât, genul necerând vreun adjectiv mai acătări. Cititorul poate presupune că înaintea scrierii cărţii, prozatoarea a vizitat o zonă industrială şi a înregistrat pe reportofon cu acribie explicaţiile maiştrilor, inginerilor, că multe detalii tehnice sunt de o mare precizie. Dar scotchul ce este? Un element improvizator al mizeriei materiale a industriei în degradare, simbolul cârpelii.
Romanciera – încă foarte tânără – a încercat o nouă abordare romanescă, în mare măsură reuşită, pe linia postmodernă a naraţiunii fără story şi fără personaje umane. Altfel zis, a mai creat un roman fără miză. Este însă limpede că Bradea poate mai mult. Ultimele pagini sunt provocatoare de speranţă în acest sens, scena ţăranului venit la oraş la fiul său şi ducând găleata de gunoi la ghenă îmbrăcat în impecabil şi imaculat costum popular fiind una de real impact epic. De pe aici ar putea porni noul asalt epic al Ioanei Bradea.