Literatură fără voie

Ce este jurnalul şi cine poate scrie jurnal? Jurnalul este, orice s-ar zice, gen literar (că se publică sau nu, că e publicabil sau nu) şi poate fi scris de absolut oricine, nu doar de scriitori sau de mari personalităţi. Blogul de acum este un fel de jurnal on line şi e scris de scriitori, dar şi de cine nu te aştepţi. Aşa s-a scris dintotdeauna jurnal şi nu neapărat literar. O dovadă este apariţia lui Konstantinos Arvanitis – Jurnal (1893-1899), traducere din neogreacă de Claudiu Turcitu, cuvânt-înainte de Marta Petreu, epilog de Nicolae Mărgineanu (Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, Polirom Iaşi, 2009).
Konstantinos Arvanitis (n. 1880, Nesebăr-Bulgaria – m.1933, Constanţa-România) n-a ajuns vreodată scriitor. A fost vânzător în diverse băcănii şi a visat mereu să studieze. Din păcate, sărăcia nu i-a permis. În schimb, în puţinul lui timp liber, îşi notează într-un caiet şi o face surprinzător de sistematic, făcându-şi la început o scurtă autobiografie, creionând verosimil personaje ale vremii, fixând cadrul geografico-istoric în care trăieşte: „Locuim în Mesimvria (actualul Nesebăr-Bulgaria; n.ed.) bulgărească, orăşel la Marea Neagră. Locul meu natal este populat de 2000 de locuitori greci şi este aşezat pe o peninsulă mică pe a cărei suprafaţă încap vreo 400 de case. Locul este splendid. Seamănă cu un vapor. Strălucirea apei este deosebită…” Acestea erau scrise de un băiat de prăvălie în vârstă de 13 ani! Copilul, mai târziu adolescentul şi tânărul de la sfârşitul jurnalului, călătoreşte de voie, dar mai ales de nevoie, schimbă câteva locuri de muncă pentru că patronii de atunci erau la fel ca şi cei de acum, încearcă să-şi pună pe picioare o mică afacere, nu prea înţelegem dacă a reuşit sau a rămas la stadiul de proiect ca şi studiile. Dar personajul este interesant prin ambiţie, corectitudine, aplecarea spre analiza lumii înconjurătoare. În plus, era poliglot, la 19 ani vorbea cinci limbi: greaca, bulgara, turca, spaniola şi româna. A murit la vârsta de 53 de ani la Constanţa.
Jurnalul acesta – aflăm din prefaţa editoarei - a fost păstrat de fiica autorului, Eufrosina Arvanitis, ajunsă studentă la Cluj în perioada interbelică, căsătorită cu profesorul Nicolae Mărgineanu, jurnal descoperit mai târziu de fiii săi Dana Ţăranu şi Nicolae Mărgineanu care l-au dat la tradus şi l-au predat Martei Petreu la Apostrof. Publicarea unui jurnal autentic, şi cu atât mai savuros, este o experienţă interesantă pe care Marta Petreu nu s-a sfiit să şi-o asume. Avem de a face cu o veritabilă carte de literatură fără voie.