Era o ţară frumoasă, cu câmpie şi dealuri între munţi, dar cu câmpie şi dealuri şi în afara munţilor, străjuită dintr-o parte de fluviu, dar proptită din altă parte şi de o mare neagră dar blândă şi paşnică. Aşa frumoasă era ţara aceea, că un papă înţelept, cu vocaţie de poet, a numit-o Grădina Maicii Domnului. Din păcate acea ţară era locuită. Iar dintre locuitorii ei s-au detaşat la un moment dat doi bandiţi însemnaţi, unul chior şi altul şchiop, care o conduceau când alternativ, când concomitent, unul de la palat, iar altul prin interpuşi din subterane. Unul fura poporul pe faţă, cu decrete în regulă, iar altul pe la spate, cu promisiuni deşarte şi inginerii contabile. Dar cum Grădina Maicii Domnului nu mai era prosperă, cum multe flori s-au ofilit, cum mult popor a plecat în cele zări, cum sărăcia înflorea ca lepra pe obrazul lui Iov, cei doi bandiţi şi bandele lor nu mai puteau conduce/tâlhări împreună poporul vlăguit. Atunci a început lupta oarbă între cei doi, în mijlocul câmpiei ca-n arena romană gladiatorii. După primul rund, conducea chiorul. Bucurie mare printre bandiţii de la palat, curgea şampania ca fluviul de-a lungul graniţei ţării, blondele de la Cameră, de la Guvern chiţăiau de fericire suflecându-şi fustele. În tabăra cealaltă era însă jale mare, televiziunilor banditului încarcerat le curgeau potop lacrimile pe ecrane, bandiţii îşi plângeau subţierea bruscă a pungilor cu galbeni, tinerelelor de pe ecran le curgea fardul pe lângă broboadele acoperitoare de feţe distruse...
Ei, dar zice cronicarul bătrân de ani şi cocoşat de nevoi că nu se ştie cine ar fi câştigat bătălia dintre cei doi bandiţi. Grădina Maicii Domnului, ţara aceea frumoasă cu deltă, lunci, câmpii, dealuri şi munţi, proptită de o mare neagră, a ajuns un loc viran unde supremaţia şi-o dispută câini maidanezi, unde cerşetorii fac artă pentru artă, neavând la cine cerşi, unde cei mai prosperi oameni caută rădăcini pe sub buturugile de la fostele păduri. Cică nici soarele nu mai străluceşte cu aceeaşi putere de odinioară peste cuprinsul acelei ţări fostă frumoasă, devenită maidan.
7 comentarii:
cu şchiopul am înţeles ce s-a întâmplat. dar ce nu înţeleg e despre ce chior e vorba în povestea pe care tocmai am citit-o/ascultat-o? că la ora copiilor se povesteşte cum că şhiopul avea un câine chior, pe care nişte oameni răi l-au împuşcat fără milă. despre acel chior e vorba sau cum?
Hm! La chiorul ăsta nu m-am gândit. Dar ăsta era un animal cuminte şi credincios, nu se lupta el cu banditul care-l hrănea. Nu câinii chiori sunt răi, dar de unii oameni chiori sunt sigur.
Bătu-ar vântu, să se spulbere cu orbi cu tot şi cu împăratul lor chior!
rongo
Blestem arghezian! Să se împlinească! Amin!
Stimate DAD, am primit coordonatele blogului ce cu onoare (între)ţineţi şi am pătruns în materia propriu-zisă, interesat de atâtea lucruri spuse cu sagacitate şi bun simţ, chiar cu vehemenţă, când e cazul. Un blog de scriitor, cum erau pe vremuri jurnalele, acum date de-oparte, din păcate...Am de gând să parcurg toată materia, deşi daţi cifra abracadabrantă de 500 postări. Nu mă sperie, am oboceiul să cunosc oamenii mai ales din scris, decât la cârciumă. Şi nu prea las deoparte prin dulapurile redacţionale cărţile în exces, pentru bunul/răul motiv că nu sunt redactor ci geolog (fost), deci un om singur cu munţii şi cu recolta de cărţi dintr-o vară. Vă rog să vă aruncaţi privirile şi pe blogul meu: ionlazu.bibro.net., el are şi poze, ca al dlui Sibiceanu, dar şi texte de-ale mele de toată mâna, publicate au ba. Vă mai recomand blogurile lui LIS, unde am postat câteva comentarii, pe al lui Ion Murgeanu (absentul. blog.com; ori: scoaladepoezie.blogspot.com), pe al Elisabetei Isanos, o poetă de mare clasă, ignorată ca şi precedentul, dar şi o spectaculoasă eseistă, vezi Drumul spre Ombria, 2004, carte unicat, o bijuterie a literaturii noastre, însă despre care (în mod vinovat şi de neiertat!) criticii noştri de gaşcă nu au scris măcar un rând... Am scris eu pe blog, dacă sunteţi interesat.
Comentariu de la Ion Lazu
Domnule Lazu, bine aţi venit! Mi-aţi oferit cu luni în urmă romanul Veneticii. Am citit jumatate din el. Nu ma grăbesc să-l termin pentru a-mi prelungi plăcerea lecturii. De altfel, deocamdata in revista Argeş am pierdut ritmul, în sensul că alţii mi-au luat-o înainte scriind despre el acolo. E foarte bine. Voi scrie şi eu. Cele bune!
Ai să dai zamă, pentru vorbele astea, Dom Mitică, Talpă Mare! Hă,hă,hă, restul să-l pună Chelu, vedea-l-aş cu piţigaia chitică!
Trimiteți un comentariu