sâmbătă, 7 august 2010

Un roman care şterge hotarele dintre real şi magic, dintre real şi absurd

Primind de la Şerban Tomşa romanul Gheţarul (Cartea Românească, 2009), cu o dedicaţie măgulitor-batjocoritoare (“Genialului, inconfundabilului, fascinantului…”), am fost tentat să-l exilez (romanul, desigur) într-un dulap din redacţie, în „sarcofagul” unde îndeobşte trimit cărţile de necitit ale nenumăraţilor veleitari români contemporani. Mi-am găsit însă răgaz să-l răsfoiesc, am văzut între timp o cronică despre roman scrisă de Radu Aldulescu şi mi-am zis că dacă un romancier mare ca Aldulescu scrie elogios despre un prozator, e groasă! Când am văzut şi o prezentare de Al. Cistelecan, critic parcimonios cu texte despre prozatori, m-am răzgândit brusc şi-am purces la o lectură atentă şi îndelungată şi bine am făcut. Altfel, nici nu ştiam ce pierdeam.
Cadrul romanului este reprezentat de un oraş imaginar insolit în care s-au retras nişte „rataţi” ai României reale, reprezentanţi ai mai multor categorii sociale, profesionale, psihologice, loc izolat, rupt de lume, în care cei de mai sus – ca-ntr-o nesfârşită şedinţă de terapie colectivă – povestesc, povestesc, povestesc într-un amestec aiuritor de real şi fantastic. Gazda lor este un anume Geronimo care s-ar fi dorit un fel de „Dumnezeu şi stăpân” al lor, dar care de fapt e unul la mâna a doua, „Dumnezeul” adevărat rămânând necunoscut, Geronimo fiind angajat „prin corespondenţă şi prin intermediari” să-i primească şi să-i întreţină , el ştiindu-le totuşi trecutul: „Nişte mici dosare uitate de proprietar mi-au permis să vă studiez vieţile… Evident, evident, a fost un abuz din partea mea, aveţi motive întemeiate să protestaţi, vă rog să mă iertaţi pentru bădărănia mea, dar ia gândiţi-vă la care a iniţiat şi a finanţat cercetările… Cine i-a permis lui să întocmească acele dosare, cu ăla cum rămâne? Aud? Nu este el cel criminal care şi-a băgat nasul, într-un mod criminal în vieţile dumneavoastră? Dosarele alea mi-au arătat că toţi cei prezenţi în acest hotel sunteţi sau aţi fost oameni de talent, cu mari posibilităţi, dar dintr-un motiv sau altul, v-aţi poticnit, v-aţi împotmolit, n-aţi putut trece peste anumite obstacole, aţi rămas în pană, nişte rataţi, nişte mediocri, nu vă supăraţi, reformulez, nişte neîmpliniţi, ca şi mine, ratatul dumneavoastră de serviciu, care a visat că poate schimba destinul altora…”
Odată fixat cadrul şi protagoniştii, romancierul se dezlănţuie. Şerban Tomşa are viziune, are imaginaţie, nimic nu-i e străin din realismul magic, din alunecarea în fantastic, din Mateiu Caragiale, din Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu, din Gabriel Garcia Marquez şi Mircea Eliade, deşi nu e copiator, nici epigon, nici măcar mimetic, poate doar livresc.
Personajele din aşezământ fac parte din diferite epoci istorice (Evul Mediu, România modernă, comunism, perioada de tranziţie) şi poartă nume insolite sau celebre, dar având identităţi diferite de cele ale personajelor istorice: Socrate, care e un bucătar beţiv, Sacrificiucalului, Haisănebatem, Zerocincizeci, Puterea locală, Napoleon, scriitorul Tom Kastelka (în multe privinţe, un alter ego al autorului), Ştefan cel Mare, colonelul, doctorul…
Aşadar, acţiunea se petrece în „oraşul acela ciudat de munte, cu nume de femeie nordică, Christiana”, iar personajele trăiesc „în iluzie”. Romanul – livresc şi senzaţional, livresc şi savuros – este o mare şi gravă trăncăneală, din care trăncăneală se reface ca-ntr-o uriaşă oglindă deformatoare istoria poporului român. Ca orice roman adevărat, Gheţarul este legitimat de personaje puternice, apăsat conturate: v. bătrânul cinic, dostoievskian, care a trăit o viaţă din şantaje ordinare, dar şi personaje reale, nenumite, cum e – la pagina 261 – Marin Preda sau – la pagina 200 – Radu Aldulescu, ca şi scriitorul Tom Kastelka, prototip al scriitorului „ficţionar” („mereu paralel cu lumea reală”, cel ce are „rădăcini doar în cărţile pe care le citeşte” şi cel care rătăceşte „deopotrivă printr-un cătun cu mari bulevarde iluminate feeric şi printr-un mare oraş care are câmpii şi păduri interioare…”).
Filosofia romanului este expusă într-un dialog dintre doi protagonişti: „– Domnule, spuse colonelul, orice viaţă e dată pentru a fi irosită. Toată filosofia e să o risipim cât mai frumos… După mintea mea, Leonardo da Vinci a fost cel mai mare om care a existat pe pământ. El, singurul, a înţeles esenţa vieţii noastre de şobolani nevrotici care privesc cerul. De aceea nu a reuşit sau nu a vrut să termine nimic din tot ce a început…”
– Ha,ha, ha, râse Tom. După logica asta, noi l-am depăşit deja pe Leonardo, din moment ce nici n-am început vreodată ceva… Eu cred însă că Leonardo ne-a lăsat ideea că merită să încerci orice. Că poţi… Finalizarea nu mai are niciun rost… Poate fi dezamăgitoare sau chiar îngrozitoare, ca şi moartea… Acum îmi vine în minte că poate am fost invitaţi aici nu ca să depăşim ratarea care ne caracterizează, ci pentru a înţelege cu adevărat măreţia eşecului…”
Şerban Tomşa ştie să şteargă verosimil graniţele dintre realitate şi ficţiune, dintre istorie şi contemporaneitate, dintre sănătate şi psihoză, făcând-o totuşi în povestiri adevărate. „Spune adevărul şi nu te va crede nimeni!” – sentinţa lui Dostoievski – devine aici, la Tom Kastelka: „Adevărul pare cel mai puţin real”. Dar, să nu uit, Tomşa ştie să ignore şi graniţa dintre logică şi absurd, în Gheţarul găsind şi o reală dimensiune a absurdului; nu cumva Kastelka trimite la Kafka, la…omul de la Castel?
Oricât m-am străduit, nu cred că am reuşit să dau o imagine cât de cât fidelă a forţei romanului lui Sorin Tomşa, singular în literatura română contemporană, un Gheţar demn de a sparge Titanicul greoi al peisajului literar actual, ca să fac o metaforă. Sper să fi reuşit măcar să incit la lectură câţiva cititori. Puterea de creaţie ieşită din comun a prozatorului rezultă şi din faptul că a scris cartea în doar trei luni.

Niciun comentariu: