Am putea spune că romanul lui Ioan Groşan – Un om din Est (Noul Scris Românesc/Tracus Arte, 2010) – este un roman cu suspans. Dar nu în sensul în care este un roman poliţist, de-o pildă, ci în acela în care prozatorul a pus la grea încercare răbdarea cunoscuţilor, scriitorilor, criticilor, publicând de mai mulţi ani senzaţionale fragmente din el în reviste, ba chiar anunţând mereu iminenta lui apariţie şi tot amânând-o, încât cârcotaşii începuseră să parieze că romanul de fapt nici nu există. Dar Groşan este ardelean din nord, el face lucrul temeinic, îl pritoceşte, îl măsoară şi calculează până iese cum şi l-a propus.
Ioan Groşan este şi nu este un prozator tipic optzecist. Este, pentru că ştie cu asupra de măsură toate tehnicile narative (post)moderne, după cum e bun cunoscător desigur al literaturii române şi universale, ca şi al racilelor „iepocii de aur” pe care le amendează mai direct sau mai...esopic; dar nu este tipic optzecist pentru că nu se foloseşte de aceste tehnici ostentativ, precum regretaţii Mircea Nedelciu sau Gheorghe Crăciun, mai curând ascunzându-le după o imagistică plină de ironie, ba de un umor păstos. Dar, dacă mulţi critici – în frunte cu Nicolae Manolescu – l-au socotit pe Groşan umorist, găsesc că trebuie alese apele: el este umorist „pur” doar în O sută de ani la porţile Orientului, Nuţi spaima constituţii.Jurnal de Cotroceni sau Judeţul Vaslui în NATO. În nuvelele din Caravana cinematografică şi Trenul de noapte, umorul lui Groşan este unul amar, el – umorul – făcând parte din latura nu neapărat luminoasă a vieţii, ci mai curând din aceea haşurată de umbre, fie că ţine de promiscuitate, fie de realitatea socio-politică sumbră şi penibilă.
Nu altfel stau lucrurile în Un om din Est. Şi aici, ca şi în nuvele, umorul lui Groşan este un vector, o barcă de trecut marea încremenită a dictaturii comuniste. Fără umor, toată literatura ultimelor trei decenii din epoca socialismului ar fi trebuit să fie un continuu lamento în cor. Cu atât mai mult era nevoie de umor în 1989, anul de vârf al epocii, anul acţiunii romanului lui Groşan, romanului nu doar al unui om din Est, ci desigur al mai multor oameni, în principal al unui grup de tineri intelectuali cu preocupări literare.
Într-un prim strat al naraţiunii, totul e savuros, aproape senzaţional: amorurile lui Nelu Cucerzan prin toate provinciile româneşti, vânătorile tovarăşului văzute din unghiul gonacilor de ocazie (profesori, activişti de partid, ingineri, muncitori...), anchetele de la Securitate, chefurile de pomină ca o defulare într-un spaţiu concentraţionar care era ţara... Scrutând mai adânc, însă, ca-ntr-un palimpsest, constaţi că lumea aceasta în mic – provincială, sordidă, balcanică, în general haioasă, cu escapadele amoroase şi ...partinice ale personajelor – câştigă înţelesuri ale lumii în mare – o lume reală/veridică, gravă, dramatică şi livrescă totodată. Nelu Cucerzan, Iuliu Borna (alter ego al autorului?!), Willy Shuster, Grigore Samsaru nu sunt doar pitoreşti „clovni” ai epocii, ai tulburei lor vremi, ci adevărate personaje bine individualizate, venind parcă la timp pentru a răspunde la întrebarea „de sezon”: cât mai este de actualitate personajul în roman? Ei, iată că romanul – oricât de...postmodern – este legitimat în primul rând de către personaje. Nici nu se putea altfel într-un roman de Groşan, ştiindu-se că acesta este prieten şi discipol al lui Breban - romancier stufos, cacofonic, cu tone de balast, dar creator de personaje memorabile.
Ar fi de povestit nenumărate (toate) episoade de-a dreptul savuroase cu personajele de mai sus protagoniste, dar cum acestea ţin de-o anumită poezie a existenţei, n-am s-o fac tocmai spre a nu le strica farmecul. E ca şi cum aş povesti poeme de Ioan Mureşan, ceea ce – din păcate – unii critici chiar fac.
Compoziţional, Un om din Est e alcătuit dintr-o suită de povestiri (povestirea, nuvela rămânând adevărata vocaţie a lui Groşan), care în reviste păreau bucăţi de sine stătătoare, dar, în acelaşi timp, bine montate, cinematografic aş zice, în structura întregului, în pofida „nemulţumirii” cititorului care – antrenat de-acum de atmosferă, sedus preţ de 290 de pagini ca de marile construcţii epice, se simte abandonat printr-o paranteză crudă: „Sfârşitul volumului I”.
Dacă am început cu afirmaţia că romanul are suspans – gândindu-mă la modul cum s-a lăsat atâta aşeptat -, nu pot încheia decât cu aceeaşi observaţie – finalul lăsat deschis fiind tot o formă de suspans.
(cronică apărută în revista Litere, nr.7/iulie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu