Berbecul cu lâna de aur

E august 2009, la amiază. Stau în grădina Casei Scriitorilor de la Neptun, la o masă sub un pin, şi tăinuiesc de-un ceas o sticlă de bere cu poetul Ioan Radu Văcărescu. Pe lângă noi, administratorul vilei dirijează activitatea din curte: curăţenia, udarea plantelor, florilor şi pomilor, hrănirea câinilor şi pisicilor, aranjarea meselor... „Dom' Vasile, îi zic eu, luaţi-o mai încet, e caniculă, faceţi o pauză pentru o bere rece!...” Dar dom' Vasile nici nu se gândeşte la repaos. După lungi insistenţe, însă, vine totuşi la un pahar de bere. După vreo zece minute, îi spun – nu mai ştiu în ce context – că eu am făcut armata la Mangalia, nu, nu la Marină, ci în unitatea... „S-a desfiinţat de vreo zece ani, domnu' Augustin, zice indiferent administratorul, e pustiu pe-acolo...” Chestia mă face curios. Mă urc în maşină şi zece kilometri sunt un nimic. Ajung pe aleile năpădite de iarbă până-n faţa fostei clădiri a comandamentului, înconjurată de buruieni înalte cât bradul. Mă uit în jur şi-mi amintesc totul...
*
În 1973, în lunile iulie şi august, în ţara noastră erau zile călduroase, aproape caniculare. Aşa erau zilele de vară. Soarele ardea cu putere şi oamenii se mai jeleau: „Vai, vai, o să ne coacem de-o să ne ia naiba!” O asemenea vreme toridă era şi în duminica aceea de august 1973, pe malul Lacului Mangalia, în unitatea militară nu se mai ştie ce număr, oricum care începea cu 012... Soldaţii, veniţi de două luni la militărie, aveau şi ei program de voie, era poate prima, ei, hai să zicem a doua duminică de voie. După masa de prânz dormiseră un pic, scriseseră scrisori părinţilor şi desigur Dulcineelor care-i aşteptau credincioase la Caracal, la Turnu Severin şi la Satu Mare până se întorceau ei bărbaţi acasă. Acum, stăteau strânşi în mici grupuri, aşteptând să vină seara, să ia cina. Fumau, glumeau, dormitau, toţi bronzaţi, toţi cuprinşi de căldură.
Numai caporalul Salam, comandantul plutonului lor, era alb ca laptele şi blond. Avea părul blond ca spicul de orz, sprâncenele blonde, părul la subţioară galben pai, ca şi părul pubian... „Ei, dar asta de unde ştii, narator bezmetic?” mă veţi întreba şi eu vă voi răspunde pe loc: „Păi, cum de unde? De la baie. Tot plutonul ştie. Cum se intră la duş câte zece minute, mai toţi rămân neîmbăiaţi căscând gura la creţul şi galbenul şi bogatul păr pubian al caporalului”.
Acum, în duminica de august, caporalul Hamal Salam vine pe aleea de piatră, mândru, cu boneta pe-o parte, lăsând vederii cârlionţii blonzi, vine la înaintare cu nasul său ascuţit şi roşu ca un ardei capia, vine cu mâinile la spate şi pasul apăsat. Se uită peste grupurile de soldaţi, peste răcanii lui şi-l apucă aşa un fel de sentimente amestecate: de tandreţe, de paternitate, de simpatie superioară pentru animăluţele astea încă speriate şi tunse chilug. Când ajunge între ei, unul dă comanda: „Atenţiune!” Şi toţi sar în picioare şi iau poziţia de drepţi. Îi priveşte mândru câteva momente, apoi dă din mână parcă a lehamite şi le zice concesiv: „Continuaţi!” Răcanii se aşează şi-şi duc ţigările la gură, de teamă să nu li se fi stins cât a durat ridicarea la verticală. Şi căldura e mare.

Se opreşte blondul caporal Salam la o bancă pe alee şi imediat i se face loc. Se aşează în mijlocul băncii, îi trece în revistă pe toţi dintr-o privire şi un val de umanitate îl cuprinde, mai dihai decât căldura de vară. Îi cade în colimator poate cel mai îndărătnic soldat, oaia neagră a plutonului, ajuns în două luni un schelet datorită plantoanelor disciplinare de la miezul nopţii şi diverselor pedepse printre care ocoale de teren de fotbal în pas alergător, salturi şi culcat pe dealurile din jur, spălat de vase, cărat de butoaie cu motorină la bucătărie ş.c.l. Dar caporalul Salam este, în fond, şi el un om acolo. Iar în aceste momente simte acut o undă de umanitate, are aşa, brusc, o aspiraţie – cum să zic – spre generozitatea de dinainte de Cain. Îl priveşte cu simpatie pe soldat, parcă cerându-i iertare pentru pedepsele pe care i le tot aplică de două ori pe zi şi-l întreabă cu voce blajină: „Ce mai faci tu, soldat Ghilezan?” Uscăţivul oştean îl priveşte circumspect, suspicios, ca să nu zicem speriat, ca un câine comunitar înainte de a vedea dacă omul cu bucata de pâine în mână e de bună credinţă sau vrea să-l căsăpească. „Bine, să trăiţi!” răspunde soldatul cu voce moale. Iar blondul caporal Salam: „Măi soldat, mă gândesc că tu poate ai nişte probleme acasă, peste o lună-două vor începe permisiile, să-mi spui, te trec printre primii să mergi la familie”. Umbra lui Ghilezan sau umbra de Ghilezan e neîncrezătoare, îl priveşte pe comandantul lui de pluton şi nu prea înţelege ce i se spune. Probleme familiale, permisie, printre primii... Hm! El, care se ridică de la masă la ordin înainte de a-şi termina de liorpăit ciorba, el care n-apucă să doarmă două ore că e trezit la miez de noapte şi pus planton până la trei dimineaţa, se culcă şi când să mai doarmă, că la cinci e sculat din morţi de o sirenă aflată în tavan la numai douăzeci de centimetri de patul său de la craca a treia?... Apoi, Salam, la fel de blând: „Ştii, aici trebuie să ne cunoaştem mai bine, ca să putem convieţui mai bine. Ce-ai fost tu în viaţa civilă?” Ghilezan are o strălucire bruscă în ochi, scurtă, ca de blitz, se uită în jur, parcă să nu sară un leu pe el, lasă apoi ochii în jos, umil, şi răspunde: „Am o meserie nu tocmai bănoasă”. Şi, după o pauză: „Sunt pesimist”. Comandantul: „Ce meserie e asta”? Subalternul: „O meserie ca toate meseriile, dar nu prea bănoasă. Ai timp mult să gândeşti, să socoteşti, să te uiţi pe cer, să stai la taclale, dar bani ioc! Din meseria de pesimist, abia dacă poţi să ai de mâncare şi de-o gazdă modestă. Şi, ca să fiu sincer, nici fetele nu ne prea bagă în seamă, ştiu şi ele că n-au niciun viitor cu noi, pesimiştii. Doar văduvele de la o anumită vârstă şi cârciumarii ce ne mai înţeleg”... Căzut pe gânduri, blondul caporal Salam: „Dar taică-tău ce este?” Aceeaşi sclipire de blitz în ochii lui Milică Ghilezan, urmată de aceeaşi cădere de privire în smerenia lui Marmeladov: „Ei, tata e un mare şmecher, el şi-a ales o meserie bănoasă. De la el mă mai descurc şi eu, el îmi mai dă un zece lei, chiar o sută”. Blondul caporal, curios: „Păi, el ce meserie are?” Şi soldatul: „Asta e, el e optimist. Curg banii gârlă pe el! Îmi suflă fete de optsprezece ani, dar şi vădane care sunt miloase cu mine, îl ştiu cârciumarii din tot oraşul Turnu Severin, ba chiar şi cei din cinci comune din jurul oraşului. O ţine tot într-un chef”...

Cu vreo zece minute înainte de cină, caporalul Hamal Salam, roşu aprins la faţă, furios, dă adunarea. Plutonul se aliniază pe alee, soldaţii nu mai râd, cel mult zâmbesc , pe sub mustăţile pe care n-au voie să le poarte, şi ascultă comenzile şefului de pluton. Iar comenzile sunt răstite şi mustrătoare: „Voi vă bateţi joc de comandantul vostru? Am aflat asta de la tovarăşul căpitan, că nu există meseria de pesimist. Vă nenorocesc. Soldat Ghilezan, într-un an şi patru luni, nu vei ajunge niciodată la familie, nicio permisie nu vei primi, şi concediul îl vei face în unitate. Ai înţeles?” Din mijlocul plutonului, uscatul soldat răspunde sacadat şi cu voce înaltă: „'Nţeles, să trăiţi!” Iar caporalul Salam: „Aveţi timp de cină exact cincisprezece minute. După aceea ne întâlnim în acest loc. Aţi înţeles?” Şi corul de răcani bronzaţi şi tunşi chilug: „'Nţeles, să trăiţi!”
După porţia de macaroane cu brânză şi ceai, plutonul e aliniat pe alee, în poziţie de drepţi. Au fost convocaţi inclusiv putorile plutonului, adică îngrijitorul porumbeilor, Zaharia Ciucur, ca şi iepurarii Mircea şi Gelu, chiar şi grădinarii. Caporalul Salam se plimbă prin faţa lui, îl mai mustrează pe unul pentru gulerul în dezordine, pe altul pentru că stă cocoşat, pe locţiitorul său că are boneta şifonată... „Soldat Ghilezan, răcneşte el, în faţa plutonului!” Soldatul execută, nu prompt, însă, ci cu o lentoare ostentativă, pe care şeful său cu trese textile nu pare a o observa. „Ce vezi acolo, la colţul clădirii, soldat?” Iar Ghilezan răspunde: „O grămadă de bolovani, să trăiţi!” Da, la colţul clădirii e o grămadă uriaşă de bolovani, să tot fie vreo şapte basculante de pietre uriaşe, uitate cine ştie de la ce cataclism. Faţa albă a caporalului Salam se face şi mai albă, ca străluminată de o revelaţie. „Daaa? zice el. O mutaţi sus, pe deal. Executarea!”
Soldaţii se uită nedumeriţi unul la celălalt, mai că nu le vine să creadă, dar se apropie de monstrul mineral, nu prea ştiu de unde să-l apuce sau nu prea au chef de aşa ceva, dar ordinul e ordin. Se înfig soldaţii mai întâi în bolovanii mai mici, dar apoi şi în ăia mai mari, unii iau câte doi de aceeaşi stâncă, şi fac un şir până-n vârful dealului înverzit unde depun prada. Greu scade grămada de lângă clădirea comandamentului, dar şi mai greu creşte cea de la două sute de metri de pe platoul din vârful dealului. Când răsare luna mare şi rotundă şi roşie deasupra terenului de fotbal, inamicul mineral este biruit, iar soldaţii se aliniază, li se cere tonul la cântec şi se deplasează spre dormitor în ritmul unui marş victorios. Blondul caporal Hamal Salam, Berbecul cu lâna de aur, îi urmează cu mâinile la spate, împăcat şi mândru ca de o importantă misiune îndeplinită. E victoria duminicii de august 1973. Istoria modernă şi contemporană ar trebui s-o consemneze cu litere de aur, vorba ceea.

În duminica următoare, tot aşa, imediat după cină, şi tot între hala lungă a cantinei şi comandament, vine mândru pe alee, blond şi fălos, caporalul. Îi priveşte pe toţi din înaltul bonetei sale kaki, rupe un fir de mentă dintr-un rond, îl miroase şi zice: „Soldat Ghilezan, eşti pe-aci?” „'Zent!” răspunde ţipând acesta şi apare încet ca o umbră de sub un tufiş. „Soldat, ce-a fost în locul ăla prăfuit de lângă clădire?” „O grămadă de bolovani, să trăiţi!” răspunde Ghilezan mai încet de data asta şi zâmbind. „Daaa! se miră comandantul plutonului. Şi unde e?” „Acolo pe deal, permiteţi să raportez!” şi arată cu mâna muntele de bolovani gata parcă să fie strivit de soarele ce-i atinge vârful. „Daaa!” se miră din nou piţigăiat caporalul. Din două comenzi strânge plutonul şi ordonă aducerea grămezii înapoi, la locul ei. Parcă aducerea la origini a movilei merge mai uşor; fie soldaţii sunt mai obişnuiţi acum cu bolovanii, fie coborâşul e oricum mai lesne decât urcuşul.

Pentru plutonul lui Ghilezan, plimbarea grămezii uriaşe de bolovani din curte pe deal şi înapoi devenise sport de echipă. Asta, până pe la mijlocul toamnei. Deodată, când în duminica aceea de octombrie soldaţii căraseră cam o treime din pietre pe deal, fără să li se mai pară o corvoadă, ci mai curând o distracţie reţinută, caporalul – parcă luminat de-o idee genială – ordonă răcnind încetarea. Soldaţii se uită unii la alţii, dar încetează, cu atât mai bine, îşi zic, i-o fi venit nebunului mintea la cap. Gradatul urcă dealul agitat, se uită de jur-împrejur, apoi începe să dirijeje ca un diriginte de şantier aşezarea bolovanilor. Ordonă punerea celor uriaşi la bază, peste ei pe cei plaţi, apoi urmăreşte îndeaproape aşezarea fiecărui bolovan într-o anumită ordine, încât începe să se prefigureze o piramidă tot mai înaltă, cu nişte firide aşezate simetric în toate cele patru puncte cardinale, iar în interior cu un spaţiu în care să aibe loc un om în picioare, dar şi lungit, ba chiar vreo trei oameni puteau sta în măruntaiele piramidei. „Totul e, bodogănea caporalul, ca raportul dintre latura pătratului de bază şi înălţime să fie de 1,618, numărul de aur”. Din acea duminică, sisifii plutonului 1 au scăpat de blestemul urcării bolovanilor. Ei, chiar de tot n-au scăpat. După masa de prânz, duminica, plutonul era aliniat, dus pe plaja lacului marin şi militarii încărcau rucsacii cu pietre, pietricele, chiar nisip, cu cochilii de melci şi de scoici. Tot aliniaţi, urcau dealul şi goleau încărcătura în marginea piramidei, unde o preluau nouă „zidari”, nouă meşteri mari care se specializaseră la locul de muncă şi împănau bolovanii cu acest material mărunt cât mai aproape de netezimea perfectă a pereţilor piramidei. În acel an, 1 noiembrie s-a nimerit să fie o zi frumoasă, însorită şi călduţă, ca de început de septembrie. A fost ziua în care caporalul Hamal Salam s-a instalat în piramidă, noua lui locuinţă. Şi-a amenajat interiorul cu ghivece de flori, cu mici arbuşti, pe pereţi şi-a pus carne proaspătă de iepure, de porumbel, de porc, de vită, carne care nu se altera, ci se usca şi el mânca din ea tăindu-şi felioare cu briceagul. A venit vremea liberării leatului lui Halam Salam, dar el nu s-a dat dus din piramidă. În faţa imobilului s-a despărţit de camarazii săi, fără regrete şi fără sentimentalisme; după saluturile de rigoare, Salam le-a mai făcut cu mâna de două ori civililor caraghioşi, apoi s-a întors în burta piramidei şi nu ieşea de acolo mai mult de o oră pe zi. Sistemul de unghiuri ale firidelor din pereţii piramidei era astfel gândit că-i aduceau razele soarelui tot timpul zilei, iar noaptea razele lunii indiferent în care partea a cerului se aflau aştrii, mă rog, mai puţin când era înnorat sau când erau nopţi fără lună.
*
Pornesc prin pădurea de buruieni, unele uscate şi îndoite de mijloc, altele verzi şi înflorite, altele abia răsărite, o iau prin dosul halei care a fost cândva cantină şi urc dealul. Pe platou, piramida este intactă şi mândră în soare; printre pietre, au apărut numeroase fire de iarbă, încât privită mai atent, vezi că nu mai e cenuşie, ci mai mult verde, un fel de piramidă de gazon. Într-o latură, o namilă cu mâinile ridicate în cap priveşte soarele. Plete blonde până la genunchi, barbă care-i atinge vârfurile degetelor de la picioare, haine cu ţesătura rărită ca o plasă de prins peşte, ochi strălucitori, nici un rid pe pomeţii obrajilor – acesta este Hamal Salam după ...hm! cât?...36 de ani. La zece metri distanţă spre nord se ridica o piramidă mai mică din cutii de conserve, cutii rotunde, pătrate, ovale, cilindrice, mai mari, mai mici, dar aşezate perfect, o piramidă mai mică decât cea din bolovani. Salam mă observă, dar mă ignoră. El perorează cu voce joasă din care disting fragmente: „Hamal străluceşte de 96 de ori mai tare decât soarele... ghid de undă...vibraţii şi componente ale materiei...” Briza lacului Mangalia mă atinge încet. Sau e un frig dinăuntru? mă întreb.
(povestire publicată în revista Conta, nr.2/2010)