duminică, 18 iulie 2010

Melancolia jurnalistului

E luni dimineaţa şi e primăvară. În municipiul de sub munte, la 2010, ca-n Câmpia Română în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, timpul are cu oamenii nesfârşită răbdare. Municipiul, lung cât o comună mai mică şi lat cât un sat mai mare, pare a dormi dus luni dimineaţa la ora 9:00. Singurul bulevard are o singură bandă de circulaţie, cealaltă servind de parcare şi – din acest considerent – toate gropile din asfalt sunt de neevitat de maşini: nu pot fi ocolite, nu pot fi luate între roţi; spre deosebire de celelalte trei-patru străzi asfaltate din oraş, unde craterele din asfalt mai pot fi păcălite cumva. Cel mai bine se circulă pe străzile laterale, la al căror carosabil nu s-a mai umblat de pe vremea lui Neagoe Basarab, ele fiind temeinic pavate la 1510 cu bolovani de râu. Pe aceste străzi nu sunt gropi şi s-ar putea circula mai omeneşte cu maşina dacă ai avea unde merge pe ele. Dar acestea se înfundă repede în râu, dacă o iei spre vest, sau în coasta dealului împădurit dacă porneşti spre est.
Ei, dar oraşul nu doarme, totuşi. Abia ia sfârşit şedinţa de redacţie lungă de exact şapte minute, că redactorul-şef este sunat pe telefonul mobil de un om de afaceri local să se plângă de drumurile mai bombardate decât cele din Irak, Afganistan şi alte internaţionale câmpuri de luptă. La rândul său, operativ, redactorul-şef îl sună pe primar care-l invită la restaurantul Veneţia Carpatină, restaurantul său personal sau, mă rog, al familiei; ba, din motive de incompatibilitate, restaurantul este oficial al soţiei sale legitime.
În cinci minute, marele redactor-şef, lat şi rotund şi cilindric cât turnul de pază al Doamnei Chiajna, aflat acum în ruină, aşadar, marele şi multul redactor-şef se înfăţişează gâfâind şi transpirat la cârciuma edilitară unde, la singura masă ocupată, primarul îl aşteaptă cu un pahar de 200 de mililitri plin cu vodcă. După ce-l salută cu „Să trăiţi dumneavoastră!”, fără vreo altă introducere, jurnalistul îi expune gestionarului de gropi în asfalt problema pentru care şi-a permis să-l deranjeze. Iar primarul, tot fără vreun preambul, rezolvă problema pe loc şi dintr-o dată: „Eu trebuie să ajung la judeţ într-o oră, mă cheamă prefectul la o şedinţă de fond funciar. Dar de gropi se ocupă domnul vice, mergi la el, îl anunţ eu imediat!”.
De la Veneţia Carpatină, după ce-şi bea vodca, redactorul-şef porneşte în pas de voie pe lângă curţile vilelor pline de magnolii înflorite spre Casa Domnească, restaurantul viceprimarului. Acesta îl întâmpină în salonul mare, în care se organizează nunţi, botezuri şi parastase, salon gol la ora aceasta, pe jumătate din mese tronând scaunele cu picioarele în sus, ca-ntr-un dezmăţ în grup al mobilierului din orăşelul de sub munte. Când află viceprimarul că gropile din asfalt reprezintă subiectul fierbinte al zilei, se linişteşte brusc, o cheamă pe ospătăriţă şi-i comandă 12 mititei cu muştar pentru domnul redactor-şef, desigur şi cu două halbe de bere. „În privinţa gropilor, îl asigură edilul secund pe jurnalistul prim, suntem în grafic, le-am identificat, am făcut o hartă a dispunerii lor în oraş şi astăzi, mâine, cel mai târziu poimâine, dăm drumul la staţia de asfalt…”. Molfăind mititei, multul ziarist rupe o coală în patru bucăţi egale şi se pregăteşte să noteze. „E bun titlul Începe marea asfaltare?” întreabă el. „Păi, e bun, zice viceprimarul, e cel mai potrivit…” Cei doi, edil şi jurnalist, pun la punct în cele mai mici detalii articolul de a doua zi. Apoi, viceprimarul, respectiv patronul restaurantului de nunţi, botezuri şi parastase, se ridică, treburi presante chemându-l la primărie. Fin observator fiind, bagă de seamă că mititeii s-au topit ca nimic şi comandă pentru jurnalist încă 12 şi încă două halbe de bere. „Treci totul în contul meu!”, mai zice el ospătăriţei.
Rămas singur în salonul uriaş, întunecat, rece şi pustiu, redactorul-şef lucrează de zor. Rupe coală după coală în patru şi scrie, scrie, întrerupându-se din procesul de creaţie doar cât să ducă la gură un mititel tăvălit bine prin muştar sau sorbind lichidul înspumat din halbă. E un adevărat spectacol. Mănâncă mititei redactorul-şef şi se imaginează Hemingway corespondent de război. În lungul şi responsabilul articol umple gropile cu asfalt de cea mai bună calitate închipuindu-şi că scrie despre tranşee pline de noroi şi de soldaţi bolnavi de tifos pe frontul de vest. După ce termină de scris, cam o dată cu topirea mititeilor de pe platou, directorul de opinie al oraşului îşi reciteşte textul în şoaptă şi i se pare de o mare limpezime şi de o rară acurateţe informativă. Parc-ar fi scris de Hemingway, îşi zice. Îl scoate din reverie vocea de mâţă a ospătăriţei: „Mai doriţi mititei?” „Nu, aş mai dori două halbe de bere.” O melancolie nemaitrăită îl cuprinde pe jurnalist. Râgâie cu oarecare reţinere şi soarbe apoi din halba de bere, întocmai ca Hemingway din paharul cu rom Havana Club într-o cafenea din Insula Cuba. „Ce bine se aranjează toate în viaţă, meditează el, cum sunt eu primit şi cinstit de primar, de viceprimar, de unul, de altul, cum le potrivesc eu pe toate dintr-un condei! Ei, nu e viaţa cât se poate de frumoasă?!” „Ba bine că nu!” îi răspunde o voce din capul lui. Ar putea mânca mititei pe gratis până-n amurg, dar nu mai poate. Bea, în schimb, bere, râgâie, se închipuie Hemingway în Cuba, prin fereastra deschisă se aud păsările ciripind, dar o melancolie fără seamăn nu-i dă pace
(povestire apărută în revista "Spaţii culturale" nr.11/iulie-august 2010)

Un comentariu:

Ospatarita Lili spunea...

Ecoul unui grohait intrerupse barfele personalului adunat in bucatarie. Ospatarita Lili consemna in jurnalul sau :

“ In sperietura ,bucatareasa apucase desfundatorul de chiuveta si da sa fuga crezand ca au intrat animalele din parc , dar eu am stiut din prima ca e dânsul la masa, doreste ceva. Cand am ajuns apucase sa râgae, dar se mai auzea înca lupta unei basini terorizate, obstructionata de bucile imense “.

- Inca doişpe ?
- Nu înca . Asteapta. Tocmai am desavarsit o opera autobiografica si am suferit un impact emotional . Dă fuga si adu un caiet de muzica vreu sa scriu evenimentele cum se cuvine , ; vreau sa depasesc traiectoria operei lui Hemingway sa dezvolt crescendoul temelor cu perioada mea de pubertate . Dar stai ca nu e timp. Mai adu niste coli ca le rup io-n patru. Trebuie sa trimit articolu cu asfaltarea . .

Marea asfaltarea in Curtea de Arges – metropola europeana , dupa asfaltare va pulsa de vuietul traficului rutier, de camioane, de carute, de biciclisti , de atv-euri si de pietoni. Cererea soferilor de astupare a gropilor ca expresia a dorintei de mobilitate lina va genera miscarea modernismului argesean care va merge mana in mana cu depravarea tineretului in politica ; . Acesta este viitorul- il futuro . Iata , eu redactor sef , tocmai am pus bazele Futurismului Argesean .

Trebuie sa si pictez ceva ; “ Dansul porcului la Fantana lu’ Manole” ? Mai repede o scriu. Sa-l sun pe patriarh poate picteaza el “ Iesirea de la manastire” .

Baga tu ventilatoru ala mare sa imprastie duhoarea cat plutesc eu pe terasa . Auzi vuietul motoarelor razbat pana aici ! , realizarile tehnice ale calugarilor constructori de parcare la manastire , geometria basculantelor , totul e poezie pentru noi, initiatii.

Doamne uite-l pe Caliopeea cantand “ Calugarii excitati de munca “ . Ar trebui imortalizat in pictura “ Dinamismul Calugarului “ . Pentru Futurismul argesean dinamismul lor devine tema fundamentala precum realizarile tehnice de asfaltare a gropilor .

L-as suna pe primar sa vina da’ cred ca doarme acu’.

Auzi draguţo ; suna-l tu pa domnu vice sa vina-n’coa . Ce-e ? E plecat la peşte ?

As vrea un pârş la gratar in loc de mici. Dar ai grija cum il asezi pe farfurie : sa vad arta cinetica in aranjarea lui pe farfurie , caci impreuna cu grohaitul meu unic voi pune bazele unui nou curent semiculinar .

- Suna-l atunci pe Doman .
-
- Da ala cu barba .
-
Cum cine sa-i spui ca-l cauta ? Sunt eu redactoru sef. Acum sunt deja fontatorul curentului fututist expres.