joi, 15 iulie 2010

Încă o cronică la Moartea noastră cea de toate zilele

După mai bine de doi ani de la apariţie, cartea mea Moartea noastră cea de toate zilele încă mai are parte de cronici. Cea de mai jos a apărut în "Luceafărul" de ieri.Dacă le-am inventariat corect este a 27-a cronică la această carte.

Sapienţialele lui Doman
Viorica Răduţă


Moartea noastră cea de toate zilele, Editura Timpul, 2008, sub semnătura unui prozator, Dumitru Augustin Doman, intră într-o zonă literară mai puţin clasificabilă, datorită paradoxalei formule mozaicate a volumului, pe care şi-o asumă chiar autorul: „…un mozaic care în întregul lui să dea imaginea Morţii”. Adresările explicite din textura însăşi, cum e cea către prietenul Teofil, dialogările uşor platoniciene indică o cumpănire a insului prins de arta unei trăiri „străine”, cea a… morţii, imposibilă figură/ imagine ea însăşi, cum sunt, de altfel, şi multiplele ei definiţii, care ne întâmpină cu umor, cu aciditate, cu oboseală sau greaţă, cu teamă sau sfidare. Fragmentele, reunite într-un corp cu multe pauze, blancuri, tăieturi eseistice, meditative, simple notaţii, aluzii de lectură, chiar interpretări, conving şi aduc publicul, parcă secund, cititorul, la un spectacol de bufon, narator, poet, magician, cititor al unei teme infinite, moartea, personalizată în acel a fi în multiplu. Pluralul autor, în expresie şi atitudine, merge cu abilităţi de romancier printre notările de mişcare ale eului în sine, fabula ambiguă a …Morţii se descoperă tot din unghiuri variate. Doman se află în aste zilnice din Moartea noastră…, într-o mişcare de expresie şi atitudine, ceea ce aminteşte acele formule din dialogul Parmenide, privind natura sinelui, de mişcare şi repaus, tipică şi autorului din acest volum de fugi segmentate, de întreruperi de fapte şi meditaţii, ca şi cum timpul aventurii scrierii morţii e una ontologică. Toate locurile sunt fiinţări, toată viaţa e purtată ca o simplă rostire de sine. Aşa, gândurile notate la moartea… noastră comună se pliază pe registre diverse, de la satiră la visare, de la cinism la elegie, de la livresc la momente curat referenţiale, şi ele penetrate de ceea ce definea Irina Petraş într-un eseu, tot compozit, dar cu ştiinţa şi cercetarea de o viaţă a morţii intravitale, „experienţă de gradul doi” (Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi). Titlul volumului, Moartea noastră cea de toate zilele, aşază atitudinea umană din faţa morţii în acelaşi „grad doi”, între zilnice, ar trebui spus, de unde şi multiplicarea momentelor cotidiene, în poziţie de parabolă, însă, cum este episodul agonicului, demnă de citat, sau experienţa lui Moş Ilie Ionescu, devenită şi ea letală etc.


Din toate fragmentele se compune şi chipul autorului, rebel în situarea literară, dar cu acuităţi ale gândirii morţii (adevăratul personaj), preumblată într-o agora, piaţă publică (o viaţă obişnuită, dar de spectacol în obişnuitul său), unde limbajul e când al „scepticului de meserie”, când al postmodernului cu permanenţe cărturăreşti în abisul său ontologic, când al simplului cetăţean, „trăitor de rând”. Amicul de băutură/cafea e adus în prim-plan pentru a calma viziunea ubicuitară a morţii în viaţă, comună şi mit(olog)ică, totodată, cu momentele (ei!?) cotidiene de taifas, grădinărit, citit, meditat. Momentele comune sunt contactate la sensuri ample prin adiţiunea unor maxime, fie sub forma unor citate din diverşi autori, aşezate în context iluminat, fie ca notaţii cu iz sapienţial, sub lirismul lor vizionar, de aflat în multe bucăţi care alcătuiesc neoexpresionismul volumului mozaicat. Astfel, un accident pe şosea, prin comportamentul oamenilor care înconjoară fiarele contorsionate ale maşinii, dar uită morţii aliniaţi pe iarbă, devine o pildă despre gestica umană, angoasantă tocmai prin nimicnicia ei, cum şi figura blondului care spală morţii capătă un ţipăt munchian ca efect de lectură. Nu lipseşte umorul voalat sau satira la actualităţi, nici naraţia în registrul oralităţii din zona sudică a limbajului sorescian (viziunea onirică a lui Dumnezeu, de pildă), nici definiţii hermetice (ale morţii) de tip nichitastănescian, nici autoportrete arcimboldiene, cum este aceea a autorului-text.


Nu pentru oricine asemenea varietate de registre la tema dată poate deveni empatică, dar este evident că naraţiile de forma degetarului din volumul de faţă impun un romancier, cu ritualul bine stăpânit al povestirii comprimate. Mica naraţiune a trenului albastru, metaforă atroce a morţii, e, pe câteva tuşe expresioniste, o reuşită pagină de realism magic câmpenesc, aş adăuga, pentru situarea în stepa noastră a trecerii dincolo.


Multe segmente au tendinţe autonome, se desprind ca poeme, dar alternează cu meditaţii şi micropovestiri într-un tot compus după o altă ordine, a fugii de moarte în permanenţa ei intravitală. Autorul notărilor, dialogurilor fulgurante, memoriei livreşti şi existenţiale, cotidianului celui mai cenuşiu, dintr-o dată urcat la cer, înnobilat de omul purtător al dureroasei nevoinţe de trăire a limitei, încremenită claritate, impune un text compus din momente/texte taumaturgice. La întrebarea continuă „ce este moartea?”, omul, chiar şi în ipostaza unui „bătrân mustăcios”, aflat la marginea lumii (nu altfel decât în „joia” continuă, similară cu spaţiul săgeţii albastre), va răspunde prin concrete, dar tot în parabolă: „Lângă un gard scund, îmbrăcată în uniforma mulată pe coapse, pe fese, pe labii, cu ochelarii pe nas şi chipiu, stătea Moartea-şerif cu o ţâţă galben-roşcată în loc de insignă”.


Cu umbra cioraniană adesea pe pagină, Dumitru Augustin Doman se luptă cu negaţiile-afirmaţii aşa cum duce şi cealaltă gâlceavă, aş zice „augustină”, a sinelui cu sinea, în propriul text-lume. De aceea, dincolo de povestiri şi notaţii dureroase, de extrase şi aluzii livreşti, fragmentele Doman scormonesc chiar limita, o potrivesc unei fugi/an­goase, căreia i-aş cita fragmentul „străbătător durerii” (cum ar spune Poetul): „Să scrii despre moarte e ca şi cum ţi-ai scrie astăzi, 1 martie, în jurnal despre ziua de mâine, 2 martie; şi scrii cu speranţa că nu va fi, totuşi, atât de previzibilă pe cât ţi-ai notat tu”.

Un comentariu:

Neli de Romania spunea...

Cronica 28-neterminata

Autorul incepe cartea chiar cu punctul terminus al cercului , in care lupta dintre viata si moarte pe o granita imateriala e descrisa prin dialogul dintre nimicnicia unei Eve aflata acum nefertila la marginea societatii devenita social nefolositoare si nedemna si un Adam luptator, epuizat si dominat de inevitabilul maine , la care interesul secat pentru Eva nu mai poate genera acea forta fatala si dominanta pentru viata .

Intelegem cata nedreptate ; autorul ne povesteste de Cain.

Dar obsesia unei frumoase schimba punctul de vedere asupra iubirii pentru totdeauna.
Autorul descrie sfera infinita a mortii , dintr-o multitudine fascinanta de perspective exterioare pentru infricosatorul neant al vesniciei citand autori , citand parca din niste conventii iremediabile, pietre de mormant pe sinuosul drum catre aceasta.

Autorul descrie in contrapondere viata. Ca intr-un inventar : Absurdul in cadrul existentei noastre, realul si falsul, nevinovatia , prefacatoria , fudulia si vulgaritatea ; reflexii si sensuri , revolta, libertate si pasiune. Non-sensul, lacomia. Cinism si toleranta. Credinte si invataturi din tata in fiu. Ironic, uneori egoist isi rezerva dreptul sa analizeze faptele, trairi personale ,personajele, creatia sa ; coloana lui Brancusi e Kitch in viziune plastica dar limbajul sau e metafizic.