Cartile mele
miercuri, 16 iunie 2010
Acră-i şampania puterii
Guvernul criminal a scăpat. Deşi e în minoritate, el a scăpat cu izmenele pătate, iar blonda de la Victoria, Elena Udrea lui Cocoşilă, a deschis şampania. Am o bănuială că e şampania rămasă de la sărbătorirea lui Geoană "Mihaela, dragostea mea!" din noaptea de 6/7 decembrie 2009. Traian Băsescu - cel care nu mai poate face nici măcar o baie de pedelişti, necum de mulţime - poate apărea la prima şedinţă de guvern să le spună domnilor miniştri: "Un fleac, v-au ciuruit!"
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
4 comentarii:
Guvernual a scapat
dar noi ce facem ?
Ei isi vor spala izmenele
si vor fi ca noi
asa ca sa o citam pe mama curvelor : "ce are dom'le , o spal si e ca noua".
Colaborare pentru ziarul de autor:
Familia este celulita societăţii
Mihai Rogobete
Lăsând gluma la o parte, n-ar strica să ne delimităm de ceea ce ne-a făcut comunismul să-nţelegem prin înţelegere. Abuziv, fiindcă n-a fost nici cultură, nici mentalitate, nici model cultural, ci utopie maniheistă. Alegorismul – cel al lumii de apoi sau al paradisului communist – nu face casă cu raţionalismul niciunei doctrine; dualismul nu poate fi niciodată ştiinţific, după cum este - contradictoriu – oxymoronic, metaforic, allegoric. Din parabolă-n parabolă, democraţia Athenei fu sclavagistă, cea a Romei tribală, prefeudală; cea a Moskovei, medievală. Complicată percepţia democraţiei capitaliste, dacă nu chiar imposibilă, câtă vreme nu scuturăm gândirea politică de maniheismul politicianist. Dacă fără mentalul dualist, (co/extrasanguin), nu pot fi înţelese, organizate şi guvernate familia, tribul şi neamul, aplicat societăţii, al cărui liant procesor nu mai este sangvinismul ci ideologismul, celula întemeietoare nemaifiindu-i familia şi clanul, ci echipa şi partidul – se anticonstruieşte colectivitatea, se zădărniceşte. Asfixiant, criticismul care ne copleşeşte vine din frustrarea tribalismului, din neputinţa sa intrinsecă de organizare şi gestionare a spaţiului social, găselniţa omului de geniu sau providenţial, a patriarhului salvator consfinţindu-i caracterul impropriu. A nu se înţelege că maniheismul e rău şi prost, pentru a nu mentaliza la rându-ne maniheic. Prost este – co-maniheic – Gigi Becali faţă de Lao Tse; proşti suntem înşine, dacă i-am impune lumii de azi principiile ilustrului dualist. Câtă vreme, rezumându-se la propria putere de acoperire de “clasă”, fără a se extrapola social, prin natura sa maniheică, nici comunismul nu-i rău, căci o clasă nu poate fi condusă decât după cum gândeşte; rău este, prin exclusivismul şi intransigenţa specifice, să dea tonul impropriu dialogului inter-ideologic, democratic. Abandonând într-o paranteză disociativismul maniheist, (rău) incorect ar fi însuşi spiritul “democratic”, care, prin contestarea şi suprimarea oricărui partener de dialog, şi-ar amputa nu numai dialogul, ci, prin societate – cum cu Basarabia s-a şi întâmplat – însuşi teritoriul.
Deocamdată, contradictoriu, criticismul stângist care se lăfăie-n partidele şi media cu pretenţii de dreapta, pune în criză, prin superficialitate, artificialitate şi improprietate tocmai anticomunismul maniheic. Sărăcia polarizează, maniheizează; fără dezvoltarea generală, care să diminuieze preponderenţa maniheică rurală sau sub-urbană, în favoarea raţionalistmului şcolit sau instituţionalizat urban al clasei de mijloc, nici vorbă despre democraţie. Gândirea politică este vicleană: cum burta sătulă se strâmbă pe dreapta, nimic mai neadevărat că-n lupta pentru putere, stânga este preocupată de starea celor mulţi; dreapta – da, pentru a-şi spori şi fortifica electoratul. Stânga nu poate fi stângă fără polarizarea obţinută prin spolierea chiar a propriului electorat, spre propria înavuţire individuală; pentru dreapta, capitalul nu este avere, ci mijloc financiar-economic de conservare generală.
(va urma)
. În mentalul său tribal-maniheic, omul de stânga nu concepe bogăţia decât ca moştenire, (vezi şi clişeul politicianist al moştenirii regimului precedent), asiguratoare a descendenţei, pe care e musai s-o sporească exponenţial nicidecum aritmetic, pentru a garanta urmaşilor înmulţiţi, individual cel puţin aceeaşi avere. Înfrăţiri de cruce, botezuri, moşiri, cununii şi năşiri compensează incapacitatea cosangvinităţii de a cogula trans-tribal diversitatea şi numerozitatea crescute în contururile extrasangvine unificatoare ale limbii unice, monoteismului şi teritorialităţii comune. Dospită tribal, naţiunea sintetizată marchează totodată geneza societăţii. Statutul colectivităţii nu va fi definit doar de vatră, ci şi de credinţă şi limbă; nu numai de limbă, ci şi de teritoriu şi credinţă; nu numai de credinţă, ci şi de teritoriu şi limbă – chiar dacă membrii ei sunt sau nu sunt de acelaşi sânge – ca statut social. Mulţimea şi diversitatea îndeletnicirilor necesare producerii celor trebuitoare va face ca, inoperant, liantul înrudirii familiale să cadă în umbra celui al competenţei profesionale, familia regenerând în echipă, clanul şi dinastia în partid politic. Liderul social nu mai poate fi acceptat ca un pater familiae, pentru că nu mai gândeşte ca el, după cum, în familie, conform principiilor competenţei, neerijându-se-n director sau şef de echipă, ci ca tată sau soţ. Familia nu moare şi nici nu este pe cale de dispariţie în societate, ci nu poate să fie, fără s-o paraziteze, echipă. Dovada concretă a maniheismului şi, deci, a tribalismului din testamentul comunist, constă în însăşi îndârjirea cu care, prin intransigenţă şi intoleranţă la diversitate, a “stârpit” elitismul spiritului de echipă, denuclearizând societatea, tribalizând-o.
(încheiere)
Câtă vreme autenticul spirit elitist – cel de echipă – nu-l va înlocui pe cel de turmă tribală, nici gând să inspirăm alt aer decăt cel al zădărniciei. Societatea civilă – nucleele căreia le-ar putea blogurile constitui – condiţionează şi sunt condiţionate de reflexele convieţuirii sociale. Spre deosebire de cultul proprietăţii devălmaşe, prin care, ca-n orice familie tribală, toate sunt ale tuturor, pentru că toţi se pricep la de toate şi nimeni nu-i specializat în nimic, în echipa socială, rindeaua este a tâmplarului, şurubelniţa a electricianului, bisturiul aparţne chirurgului etc., fără ca vreunul să-i ciordească bunul celuilalt, nepricepându-se şi deci neavând cu el ce să facă. Tâmplarul îl va respecta pe electrician, pentru că-i respectă competenţa – politeţea şi civilitatea ţâşnesc din echipă - lucrul de mântuială nu mai poate fi conceput, odată ce piesa turnată trebuie să se conformeze marjelor necesare pentru a fi strunjită sau rabotată.
Ce-i de făcut? Recuperarea educaţiei întru promovarea spiritului de echipă: organizarea tineretului în cercuri de joacă, profesionale, cluburi şi asociaţii. Odată inculcându-i-se, practic, fiecăruia reflexele proprietăţii, respectul de sine, corectitudinea, punctualitatea şi parolismul, nu numai că va deveni sociabil, ci o personalitate, o providenţială elită.
În echipe, sisteme şi organisme, toate sunt prioritare, nepreaexistând sus şi jos, important şi neimportant – ifose şi ţâfne pseudoelitiste; ţara geme de plebei culturali incapabili să activeze-n echipă. Mai mult, niciun sistem nu se ocupă de educaţia altuia; sistemele se autoeducă, pentru că morala stă-n ce şi cum facem să fim societate, nu haită tribală.
Trimiteți un comentariu