miercuri, 12 mai 2010

De neamul armenilor

Varujan Vosganian este cunoscut îndeobşte ca om politic de prim-plan: senator, ministru, lider de partid. Lumea scriitoricească îl cunoaşte ca vicepreşedinte în legislatura trecută şi ca prim-vicepreşedinte în actuala conducere a USR, dar şi ca un interesant poet. Însă adevărata legitimare de scriitor de primă mână a obţinut-o recent cu Cartea şoaptelor (Polirom, 2009), un roman-document puternic, absolut remarcabil, de departe romanul anului, un roman-document care nu exclude, însă, nici ficţiunea.
Este vorba de o cronică a etniei armene, pornită subiectiv, dinspre memoria afectivă a copilului Varujan înapoi spre familia sa şi încă vreo sută de ani în urmă spre întreaga etnie, spre rădăcini. Naraţiunea nu are un fir cronologic, ci mai curând ia forma unei elipse în care punctele sunt memorabile momente afective ale autorului-narator sau ale celor apropiaţi lui sau e ...„funia clopotului celui mare”, fiecare filă întoarsă fiind „o bătaie de clopot”...
Această cronică, să-i zicem De neamul armenilor, poate începe din mai multe locuri. Poate începe, de pildă, de la pagina 66: „De la războinicii din neamul meu am primit puterea de a fi învins, căci numai cei învinşi mor cu adevărat pentru ideile lor, dar să mă port, tocmai de aceea, ca un învingător...” Dar poate porni de la pagina 31: „În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea...”, cum poate porni cu oricare din cele douăsprezece capitole, poate chiar cu ultimul: „Istoria oamenilor este într-o mare măsură şi o istorie a cailor. Doar că de cele mai multe ori cronicile nu-i pomenesc decât pe oameni, şi asta face ca istoria să fie nu numai nedreaptă, dar, adesea, neelucidată...”
Oriudeunde ar începe romanul, el te conduce – când direct, când mai pe ocolite – tot la ...Cartea şoaptelor, a cărui autor nu e Varujan Vosganian, el fiind mai curând cititorul ei, apoi scribul, „scorpionul de cărţi”, aceasta fiind o „carte care s-a trăit înainte de a se fi scris şi, mai ales, s-a citit în şoaptă”. Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ţine să precizeze Vosganian, ci „una a stărilor de conştiinţă”, ea e o cronică nu pentru curţile regale, relatând mai curând despre învinşi”. Paradoxal, e cronica unui învingător pentru că, aşa cum am văzut mai sus, „cei învinşi mor cu adevărat pentru ideile lor” şi mai e a unui învingător dacă ţinem seama de faptul că etnia a supravieţuit terorii turceşti, războaielor, bolşevismului, comunismului românesc...
Vorbeam de începuturile romanului? Poate că adevăratul început ar putea fi teribilul capitol opt care narează genocidul armenilor de la 1915, genocid în şapte cercuri ale morţii, proză de mare anvergură, amintind de exodul poporului lui Moise din Vechiul Testament.
Acribia cărţii-document nu are de suferit prin introducerea unor savuroase episoade de ficţiune: întrunirile din cavoul lui Seferian din timpul „obsedantului deceniu”, unde se ascultau Europa Liberă şi BBC şi unde se discuta politică, în şoaptă, desigur, amănunt care desparte locul acesta de poiana lui Iocan; povestea generalului Dro care te trimite la poveştile cu generalii lui Marquez; episodul morţii lui Kennedy comentat de armenii de la Focşani; povestea dramatică a lui Hartin Fringhian, industriaş prosper la 1948, dar şi filantrop, deposedat de avere de comunişti, ajuns în sapă de lemn, cioban în munţi, unul îmbrăcat în smoking, purtând un război al său, pe cont propriu... Altfel zis, romanul poate fi citit şi ca o culegere de nuvele, asta neînsemnând că n-ar fi bine structurat. Dimpotrivă, compoziţia este unul din punctele forte ale cărţii. Iar stilul merge de la unul auster, de om al cifrelor, până la unul savuros, cum spuneam, fără a atinge însă accente de „ultra-estetism”, cum exagerat îi reproşează C. Rogozan.
Cartea şoaptelor este o enciclopedie a armenilor, una subiectivă şi vizând mai curând sufletul şi conştiinţa decât cele exterioare, este un roman de un pronunţat dramatism despre viaţă, dragoste şi moarte, este – cum am văzut – un letopiseţ despre învinşi, până la urmă despre învingători, este cu adevărat cartea anului 2009.
(cronicheta a aparut in numărul pe martie al revistei "Litere" de la Găeşti/Târgovişte)

8 comentarii:

popa 130 spunea...

Frumoasa prezentare ;
ce pare sa contamineze Cartea soaptelor . Un indemn la un pelerinaj intr-o poveste care nu se termina niciodata.

simf spunea...

Cartea soaptelor e o minune si cronicheta a prins-o asa fain...

Anonim spunea...

o intrebare care asteapta un raspuns sincer-l-ati cunoscut pe cezar ivanescu, si eu...de unde aberantul cult pentru memoria "disidentului" cezar ivanescu?!poet talentat,dar nu disident!!! trebuie sa punem lucrurile la punct ca altfel ne facem de ras!am auzit de doina cornea,de dorin tudoran,de dan desliu,dar nu de betivul cezar ivanescu!

Augustin spunea...

L-am cunoscut pe Cezar Ivănescu. Nu era beţiv. Stătea cu un pahar de vin în faţă şi o noapte întreagă. Eu n-am spus niciodată ca ar fi fost disident. E adevărat, însă, că la masă sau la o plimbare pe stradă spunea lucrurilor pe nume în crunţii ani 80. Şi nu era poet talentat. Era poet mare. În vers clasic şi pe temele grave ca iubirea şi moartea era cel mai mare dintre contemporani. Pentru poetul acesta este cultul de care vorbiţi, probabil, nu pentru disident.

Simona Soare spunea...

Ei, lasati,
luati ceva si din neamul romanilor viteji:

Elev de clasa a VII-a:
„I-am spart nasul profului că mă enerva“

Sursa: Adevarul Autor: Simona Soare

Augustin spunea...

Am aflat şi mi s-a părut corect. Cum să enervezi, tu - profesor - un elev!

Reagan spunea...

„Guvernul este ca un copil: Un tub digestiv cu un mare apetit la un capăt și nici un simț al responsabilității la celălalt capăt.”

Ronald Reagan

Augustin spunea...

Aferim!