Florin, adică Excursius

Dintre blogurile pe care le vizitez zilnic, primul pe care-l deschid este al lui Florin Silişteanu, pentru că e cel mai lesne de citit; în cincisprezece secunde ai dat gata postarea pe o zi. De ce? Pentru că omul postează acolo doar poze. Altfel zis, el ţine acolo un jurnal în fotografii. Îl deschizi şi afli ce-a mai făcut Florin în ultimele 24 de ore: unde şi-a luat masa, de pildă. Dacă pune poza şefului de restaurant, alături de o poză cu o friptură şi o carafă de vin roşu, înţelegi că acolo a avut loc o milostenie. Dacă apare în poză într-un restaurant din Viena şi are pe masă, pe lângă farfuria încărcată cu toate minunile indefinibile, deci dacă pune la vedere şi ceasul de firmă, două telefoane de ultimă oră, câteva bancnote de câte 10 euro, ba şi laptopul, ei bine, înseamnă că Florin e în bani şi-a plecat la plimbare. Invers, dacă se pozează în blugi, cu primarul de la Băbana la o sticlă de bere şi trei mititei e semn că nu e în bani, înseamnă că doar atâta benzină a avut, să ajungă la vreo câţiva kilometri de Piteşti. Dacă postează trei fotografii cu cerşetori şi câini maidanezi, înseamnă că e apatic şi sărac lipit, priveşte pe fereastra lui din blocul de deasupra Poliţiei Rutiere şi a Evidenţei populaţiei. Şi tot aşa...
Ei, dar de ce mă întrebaţi cine e Florian Silişteanu? Cum, nu ştiţi? Revoluţionarul, poetul, omul acela timid mai numit şi Excursius. Dacă pleacă azi până la Bucureşti, e posibil să te sune dimineaţă de la Toronto. Dacă pleacă la Căteasca, sigur afli peste zece ore că e la Oradea. O ia spre nord, sperând să-i ajungă benzina până la Braşov, dar în zori te sună de la sud de Dunăre, din Serbia: "Bătrâne, îmi spune, sunt la funeraliile patriarhului Bisericii Ortodoxe Sârbe. Dacă te respecţi, nu poţi rata un asemenea eveniment..." Hm! eu zic că mă respect, dar nu pot fi la înmormântarea patriarhului sârb la Belgrad pentru că am serviciu unde semnez condica şi dau raport zilnic de activitate. Edgar Allan Poe se răsuceşte în mormânt pentru că zece vieţi de-ar fi avut n-ar fi putut umbla cât a umblat Florin. El n-are slujbă (fiind ziarist fără program, fără contract, fără carte de muncă), dar nu pot eu câştiga într-o viaţă de slujbaş cât cheltuie el într-o lună mai bună. Se afla la mine în birou când mi-a adus casiera fişa fiscală. Iată, zic eu, tot anul trecut eu am câştigat 12 000 de lei, adică 120 de milioane vechi. "Bătrâne, zice, în zilele bune, eu pe ăştia îi cheltui într-o seară".
Florin are o deviză, pe care n-o rosteşte niciodată, dar se subînţelege: „Femeia mea e a mea, iar femeile lor sunt tot ale mele” În oraşele mici are câte o iubită, în municipiile mari câte două, iar la trei comune mai răsărite mai are câte una. Din când în când le mai dedică versuri acestora sau – spre consolare – bărbaţilor lor.
Dar când soseşte din cele patru zări, în drumul său către apartamentul din centrul Piteştiului, fie că e şase dimineaţa, nouă seara sau două şi jumătate noaptea, el trece musai şi pe la Filiala USR să vadă dacă sunt la postul meu de secretar neplătit al filialei. Dacă nu sunt, subit, brusc şi dintr-o dată strâmbă drumul spre redacţia ziarului unde scrie spre a mă încondeia, trecând de la particular, respectiv lipsa mea nocturnă de la post, la general, respectiv la faptul că în filială nu se face nimic, ca nici în ţară, în parlament , în guvern etc.
Acum sunt, însă, îngrijorat. Săptămâna trecută, Florin a plecat până-ntr-un judeţ vecin şi m-a sunat de lângă Frankfurt. Iar acum o oră postase poze cu el cum se juca cu trenuleţul electric şi alte maşinuţe pe care le-a adus din Germania. Îl ştiam ahtiat după femei. Dar acum a dat în mintea copiilor şi sunt îngrijorat.