Valea Seacă sau lumea în şapte zile

Moto: „Una dintre soluţii este să mimezi adaptarea la sistem pentru a nu fi eliminat şi să aştepţi prăbuşirea lui”
Aurel Antonie

Între prozatorii optzecişti, Aurel Antonie face figură aparte. El n-a cultivat textualismul, nici realismul, nici n-a mimat rezistenţa prin cultură, debutând editorial în 1983 cu volumul de povestiri Mozaicul, culegere de scurte parabole, în special ale puterii, ale dictaturii, care aminteau de Kafka, Buzzati, Borges. Pe aceeaşi linie a publicat apoi microromanul Scrisori către animalele mici. În general, prozatorul a publicat puţin, scriind cam în ritmul lui Mateiu Caragiale. Ne-o dovedeşte şi romanul Cenuşa (Editura Fundaţiei „Constantin Brâncuşi”, 2006), roman scris între 1985 şi 2004. 170 de pagini în 19 ani!

David, personajul principal, descinde într-o lume relativ închisă, o vale numită ba Valea Seacă, ba Valea Uitării, noi putând s-o numim fără greş Valea Plângerii. E o lume a minerilor, o Românie socialistă în mic, cu o realitate descrisă cu accente parodice, dar şi absurde, un loc în care deviza e: „Cine pleacă de aici, nu mai vine, dar şi cine vine, nu mai pleacă!” Nu era aceasta deviza subînţeleasă a României anilor ’80? David soseşte în Vale pentru a picta biserica de aci, dar bătrânul Iosif nu-l acceptă, el umplând pereţii cu caligrame reprezentând totalitatea scrisorilor trimise din Vale sau primite în Vale. I se propune/impune un post de profesor de educaţie fizică. Dar, în cele şapte zile cât poposeşte acolo, nu-şi găseşte locul său, după cum nu şi-l găseşte Karl Rossmann în America lui Kafka. Este repartizat de un subprimar primitiv, vesel şi năuc să locuiască într-o baracă... ce nu există, ba e ales şi preşedinte al acelei comune locuinţe, prilej pentru el de a se autointitula rege, mai ales că-l cheamă David. Se cazează la un ţăran ciudat, unul Sofronie cel Tânăr, care clocise la subsuoară un ou de cocoş negru şi care putea deveni uneori invizibil şi pe care îl ajută să dezgroape o comoară misterioasă în via moştenită, o comoară rămasă în mister, fiind una materială, dar poate că la fel de bine spirituală. În Valea aceasta, nimeni nu plătea mâncarea, echipamentul şi ţuica de la cârciumă, toţi fiind trecuţi „pe caiet”. Toţi oamenii muncii sunt obligaţi să ţină jurnal, după lectura căruia numitul Ieremia scrie istoria Văii, istorie adnotată şi, în cele din urmă, aprobată de primarul omniprezent şi omnipotent. Conferinţele, anchetele, lucrările unor comisii absurde făcute de mântuială sau duplicitar, martorii fiind atenţionaţi să nu spună adevărul, revoltele unor grupuri de mineri, parodiază învăţământul politico-ideologic şi anchetele din anii ceauşismului. Personajele meditează sau chiar dialoghează despre dictatură, o sinteză găsind la pagina 63: „Una dintre soluţii este să mimezi adaptarea la sistem pentru a nu fi eliminat şi să aştepţi prăbuşirea lui. Sistemele dictatoriale se bazează pe infinit. Niciun dictator nu-şi planifică sfârşitul. El planifică încremenirea în sistemul condus de el, care i se pare cel mai bun. Dar într-un sistem dictatorial totul trebuie planificat, condus şi controlat. Or pentru astfel de activităţi îţi trebuie oameni competenţi şi inteligenţi. Dar inteligenţa este gânditoare, iar un om care gândeşte nu acceptă dictatura, şi iată cum dictatura îşi creează proprii germeni care o vor distruge. Acest ciclu este inevitabil...”

Romanul poate fi perceput şi ca unul epistolar. Toată lumea scrie tuturor, iar scrisorile sunt citite sau ştiute de toată lumea, nu doar de expeditori şi destinatari; dar un mod de comunicare înţelegem că este şi telepatia. Se sugerează, dar se şi spune direct, că în Vale totul trebuie să fie la vedere, neacceptându-se dreptul la viaţă privată, la intimitate, toţi urmărindu-i zi şi noapte pe toţi. Anchetarea vinovaţilor fără vină aminteşte deopotrivă de Procesul lui Kafka, ca şi de metodele securistice de acum 30 sau 20 de ani de la noi. Totul se petrece sub un nor de cenuşă de la termocentralele din Vale, dar şi sub o ocultă mişcare sectară, lăsată de autor în mister, şi aceasta din urmă trimiţând la (ne)cunoscuta mişcare transcendentală din anii ’80. Cenuşa poate fi percepută ca un element de roman existenţialist, putând fi pusă alături de ciumă, greaţă, negură...
Ca primul capitol din Facere, romanul acesta al lui Aurel Antonie prezintă Valea Seacă în şapte zile. De altfel, personajele au în general nume din Vechiul Testament: David, Solomon, Iosif..., iar finalul trimite chiar la Geneză: „Stătuse aici o săptămână întreagă. Tot atâta zăbovise şi Domnul când crease lumea. El numai o descoperise. Mai rămânea să o înţeleagă. Poate altă dată şi în altă parte. Monumentul care reprezenta o mână ce încerca să apuce cerul era la locul lui. Pe soclul acoperit de cenuşă nu se mai putea citi decât: Nu vom pleca de aici!”
În roman, Aurel Antonie alternează două tonuri: unul grav, când construieşte parabola, şi altul de un umor uneori dezlănţuit, când parodiază. În această alternanţă constă interesul constant al cititorului pentru lectură. Scriitura este de-o limpezime şi de o rafinată simplitate exemplare. Cartea urmează consecvent un fir roşu, fără a fi liniară totuşi, şi nu are... burţi. Aş trage concluzia că Aurel Antonie, cel puţin în această carte, este un Kafka plin de umor, un umor bine gradat, mergând de la aluzii fine până la umorul savuros, nebun de la asediul minerilor asupra cârciumii Miaua sau de la prăbuşirea cimitirului într-un abataj de mină.
Scriitor parcimonios cu apariţiile editoriale, dar şi discret, vieţuind în „amarul târg” al lui Gheorghe Grigurcu, Aurel Antonie este un prozator remarcabil, cu nimic mai prejos de un Petru Cimpoeşu, un Dan Perşa sau un Dan Stanca. Din păcate, din motive de haos în literatura română de azi ca şi în difuzarea cărţii la nivel naţional, nu are parte de aceeaşi receptare critică.