Prozemul, „poemul şi povestea” Violetei Preda

Moto: „La TV e un film cu un înger cu aripi de molie şi sandale de sfânt”
Violeta Preda

Al. Macedonski spunea că „o literatură trebuie să inoveze, dacă vrea să trăiască şi să fie puternică”. Iată, nu neapărat să inventeze, ci doar să inoveze. Şi spunea acest lucru în primii ani ai secolului XX, când ar fi fost loc berechet de inventat. Asta face Violeta Preda acum, inovează în volumul Prozeme ca niciodată (Editura Vinea, Bucureşti, 2008).
Prozemul este, poate, poemul în proză. Dar ar fi prea simplist să tragem această concluzie. În prolog, autoarea vorbeşte de „poem şi poveste”, de faptul că „un prozem nu vine niciodată singur” (ceea ce trimite la ideea de fragmentarism), dar, mai ales, ni se sugerează următoarea definiţie: „un roman în strofe, un vers cât o proză scurtă, o naraţiune simplă – fără actanţi, climax sau deznodământ”. Aşadar, avem de-a face cu un gen hibrid menit nu s-o încorseteze pe autoare, ci – dimpotrivă – să-i ofere un plus de libertate de expresie şi de creaţie, din moment ce nu trebuie să se supună coerenţei unei linii urcătoare a ideilor sau imaginilor, ci mai curând să se lase în voia „amintirilor leneşe”, deşi aceste amintiri pot fi despre prezent sau despre nişte proiecţii intime, interioare. Volumul, dedicat regretatei Mariana Marin, cuprinde – în cele trei secţiuni ale sale – texte de-o anume tensiune interioară, în versuri sau fraze sau sintagme de-o apăsată încordare: „fierbere a unui suflet prea mare şi toxic”; „pleoapa sicriului”; „se mişca printre tăceri, acizii sulfurici ai minţii, sanatoriile cu aripi”… În acest registru este scris textul Dragostea pe viaţă, dedicat Marianei Marin, poem cu veritabile note neoexpresioniste: „Tu, care vorbeşti cu furnicile mult, uite, îmi spuneai, şi eu am un creier minunat. Uite, ce frumos îmi curge sângele! Ce curată e moartea mea lentă. Ce cald e ritmul ei. Ce ochi albaştri au mâinile mele şi ce bine îmi simt muşcăturile de mai jos de spate.// Tu, care zâmbeai şi cumpărai călimări imense. Pline de strigăte şi başi. Gravi. Mereu gravi. Mica lume de departe, suspinai.//Atât de mică şi începe totdeauna cu u. Sau U.”… Dar febra discursului liric/narativ nu e mereu a trăirilor grave, de multe ori ea ţine de un anume textualism curăţat de reziduurile celui rece şi tehnicist practicat la mijlocul secolului trecut, unul în care se împletesc dramatic litera/cuvântul cu viaţa: „Am luat poemul de coadă. Îl curăţ în tihnă şi număr în şoaptă verbele solzilor. Mă-ncurc şi nu mai pot respira. Mă strânge parcă de gât cordonul ombilical. Îl trec prin lichidul amniotic pe care obişnuiai să îl numeşti artă poetică…”

Cea mai interesantă secţiune a cărţii este ultima – Emoţia –, care o are protagonistă pe Iliana, cea cu şosetele portocalii, trăind într-o lume cam suprarealistă, cu aventurile ei domestice, dar îndeosebi interioare, miniaturale, cu pruncul ei când real, când imaginar, cu viaţa uterului său, Iliana pentru care totul e literatură, literatură şi maternitate. Dar şi erotism, desigur, unul care are finalitate maternitatea. Toată cartea este, de altfel, profund erotică.. Poemul, povestea curg din perspectivă pronunţat feminină. Vorbeam de textualism? Ce face, printre altele, Iliana? Ea ştie „să stea la rând/lung ca toate cuvintele unui roman de Tolstoi. (…) Iliana era la capătul lor şi timpul venea din faţă…” Iliana e bolnavă de emoţia primăverii şi obsedată de culori, de culorile pornind din roşu şi revenind în roşu: „Avea aşadar primul atac de emoţie. Nimic nu e mai bun decât prima dată. Era firesc să nu se sature repede de primul atac. Trebuia să simtă cu responsabilitate. Cele două linii erau tot ce trebuia pentru ca primăvara să înceapă. Atunci când îţi e foame, mănânci. Ei îi era roşu. Grena, roz, roşu aprins. Sanglant, parma, mărieroşu, fauve, magenta, marmaziu, carmin, vermeil, vermillon. Iar roşu”. Imaginaţia autoarei nu are frâne, iar acest lucru e benefic pentru scris, tablourile luând aspecte suprarealiste: „Îmi creşte un copil sub coastă. Îl simt rotund şi albastru. Are picioare lungi şi inima îi bate cu 160 de grade pe minut. E copilul meu născut din îngheţată. Cu maioul scos din pantalonii de pijama. E acolo probabil din cauza zâmbetului din cerul gurii sau poate, mai simplu, din cauza anilor trecuţi. De când îl am, respir cu două guri. Am două inimi sub coaste…” Şi tot aşa, texte multe despre Iliana, despre prunc, despre simbioza lor. Viaţa lor şi proiecţia ei literară: „Puiul-poem în pântecul poveştii”.

Prozemul ca gen literar, „specia poeroză”. Sună a joc. De altfel, ludicul este o altă dimensiune a scrierilor Violetei Preda. Nici nu se putea altfel în libertatea asta de manifestare lirico-narativă, ca să nu-i zicem libertinaj, unde graniţele genurilor se şterg, se întrepătrund, îşi amestecă teritoriile, se invadează reciproc. Putem, la o adică, observa ce ţine de poem, adică metafora care concentrează textele, indiferent de întinderea lor, discursul incontestabil poetic din anumite fragmente, tăietura prozodică de vers în mijlocul unui text voit prozaic… După cum, nu ne e foarte dificil a distinge ceea ce ţine de epic: întâmplările realiste sau suprarealiste, personajele bine conturate, cursivitatea narativă fragmentată doar de flash-uri adecvat plasate în text… Dar, această selectare ar fi în detrimentul receptării cărţii. Farmecul volumului Violetei Preda tocmai în aceasta constă, în noutatea – nu neapărat absolută, dar interesantă – a genului propus: prozemul.