Ioan Radu Văcărescu, un „gentilom al melancoliei”

Moto: „reveriile se sparg în baloane de săpun/ realitatea se prăbuşeşte peste mine ca şi-altădată/ spaţiu şi timp decorate cu exiluri paralele”
Ioan Radu Văcărescu

Ioan Radu Văcărescu este poet de la Sibiu, optzecist întârziat, redactor la revista Euphorion pe care o proiectase încă în 1985, intrând astfel în vizorul Securităţii, pe vremea aceea scoaterea unei reviste literare fiind grav delict, e preşedinte al filialei USR, profesor de geografie la un colegiu naţional, doctor în litere al Universităţii din Piteşti, traducător, editor, publicist de opinie, ba chiar viticultor şi gastronom „practicant”, vorbitor pe la cenacluri, colocvii, simpozioane, în concluzie intelectual activ şi angajat, aşa cum ar trebui să fie în aceste vremi orice om de idei, dacă admitem că intelectualul este acel om care încearcă să schimbe lumea cu ajutorul ideilor.

Tot acest profil nu se dezvăluie în Dreptul la melancolie şi alte poeme alese (Editura AXA, 2009), antologie de autor în seria La Steaua dedicată poeţilor optzecişti şi îngrijită de Gellu Dorian. De fapt, Văcărescu închide cu volumul său această serie proiectată să cuprindă 80 de poeţi ai generaţiei ’80.

Ioan Radu Văcărescu închipuie ample spaţii metafizice, meticulos desenate, spaţii care degajă melancolie, melancolii, o gamă larg nuanţată de melancolii, un răsfăţ, un lux şi un huzur de melancolii, declarându-se un nobil, un „gentilom al melancoliei”, melancolia fiind la el un… ritual. De cele mai multe ori, avem de-a face cu un tablou urban, respectiv un Sibiu imaginar, pe de o parte burgul medieval (ca şi) părăsit, în paragină, născând nostalgii, pe de alta, oraşul zilelor noastre, în ceea ce a rămas din vechea aşezare, dar şi cu cotidianul sordid, unde „reveriile se sparg în baloane de săpun”: „o rafală de vânt împuţit mă-nvăluie într-un morman de gunoi o iau la/goană pe trotuar şi nimeresc într-un grup de concitadini care îşi ard buzele sfârtecând/cu nesaţ plăcinte cu ceapă dintr-o margine în alta gunoaiele sunt/împinse printre maşini murdare şi în jurul/statuii lui gheorghe lazăr lume pestriţă zdrenţe şi căciuli/de vulpe pantofi scâlciaţi şi căciuli ruseşti cu urechi/ţigani care vând ţigări cu bucata în magazinele din jur/comerţ cu ridicata bere cu lada şi votcă pe sanie/cu sacoşa în faţă la dunărea mâncători de mici sleiţi pe-o rână…”
Poetul îşi creează o geografie imaginară – sintagmă, de altfel, folosită chiar de el –, care se suprapune inevitabil infidel peste cea reală, o geografie de care se leagă spiritual, sentimental, umanizând-o, de regulă, cu o poveste de dragoste. Peisajul pustiu, descris în text fluid, gros, magmatic, în versuri sau în proză, este însufleţit mereu de o femeie enigmatică, de vreo „Venus din Sibiu”. (Aici e cazul să spunem că poezia aceasta are şi o pronunţată latură erotică: „Buzele mele uscate şi vinete/de soldat oţărât şi beţiv/buzele tale sângerii/de prinţesă indoneziană/mirosind a lemn de bruyer/buzele mele aproape moarte/între pulpele tale brune/şi bucile tale rotunde şi tari/ca fructele de rodie…”). Trăirea nu este una neapărat sfâşietoare, ci mai curând una ca o letargică plutire grea, vag chinuită, la joasă înălţime.
Dar nu e vorba doar de spaţiul urban al Sibiului, ci şi de locuri montane atât de dragi autorului – după cum aflăm din prezentarea pe care şi-o face la sfârşitul volumului – descrise ca unele austere, dar şi naturale („munţi/cu iarba neatinsă/cu fagi şi molizi ce-ndulcesc aerul”) menite a servi drept cadru adecvat pentru tristeţea metafizică a poetului.

Ioan Radu Văcărescu este, în fond, un elegiac profund aflat într-un continuu exil, într-o singurătate permanentă ca o firească stare de spirit: „Pe masa acoperită cu faţa de muşama roasă, într-o sticlă groasă şi verde, stă limpede vinul amărăciunii./De gura lucarnei atârnă o scară de lemn, strâmbă şi veche./Stau şi privesc, exilat într-un oraş gol./ Pânda-i la final./Domol se face noapte şi aerul e-acum îndeajuns de dulce pentru-aripile-mi ca negre flori de sânge şi metal./O lumânare cu flacără purpurie arde sus, într-un ochi fix şi încruntat./O boare întunecată adie, un vânt de pierzanie a început să bată, un vânt a moarte, fără vină, fără păcat”. S-ar putea, dacă vrem cu tot dinadinsul, să vorbim de Ioan Radu Văcărescu şi ca de un poet livresc. Se simt vagi ecouri din poeţi anglo-saxoni pe care-i traduce, dar absolut nesemnificative şi doar în formă, necum în profunzimi. Mai curând, el se înscrie structural, empatic în aceeaşi mişcare cu concitadinul său Mircea Ivănescu sau congenerul şi prietenul Iustin Panţa, pentru toţi liricul şi epicul îmbinându-se până la contopire, prozaicul fiind cultivat ostentativ, devenind o marcă autentică. Poetul şi-a găsit de la început un stil propriu pe care l-a dezvoltat permanent, discursul său fiind retoric cu măsură, dar şi dramatic, mustind de viaţă. Antologarea s-a făcut cu acribie, linia poetului e fermă, volumul fiind unitar. E completat de o notă biobliografică uşor teribilistă, de unde am şi luat datele din primul paragraf al cronichetei, referinţe critice, postfaţă de Andrei Terian. Altfel zis, Dreptul la melancolie şi alte poeme alese reprezintă o carte de vizită reprezentativă pentru lirica lui Ioan Radu Văcărescu, cartea de vizită a unui poet marcant de astăzi.