Romanul unei străzi

Valentin Talpalaru este poet ieşean al generaţiei ’80, redactor de radio, publicist, titular de rubrică la Convorbiri literare. Dar, autorul e un neliniştit şi publică şi o carte insolită: Strada Măicuţa (Editura TipoMoldova, 2008). Insolită am zis? Da, e un roman cu un personaj principal aparte: strada copilăriei scriitorului din Târgu Frumos, stradă populată preponderent de lipoveni, dar şi de români şi ţigani.
În linia prozatorilor moldoveni dintotdeauna, V. Talpalaru are din plin darul povestirii, însă – în spiritul prozei (post)moderne – nu e prolix, nu e stufos şi plicticos. E un fel de Sadoveanu suplu, având frâne, limite, măsură.
Strada Măicuţa este universul copilăriei autorului, de aceea pare şi firesc să scrie cu simpatie nedisimulată despre ea, cu nostalgie, neocolind nici anecdoticul de culoare locală.
Spre deosebire de timpul lui Marin Preda care părea a avea nesfârşită răbdare cu sătenii lui din Câmpia Română, cel al lui V. Talpalaru se duce în neştire: „Timpul curge paralel cu Bahluieţul – un pişat de pârâu plin de buruieni care devine fluviu la inundaţii – pe strada Măicuţa. Nici el nu ştie cum şi unde. Dacă ar putea, i-ar întreba pe Trifan, pe Artemie, pe Liuşa ori Uliana, şi neapărat pe lipoveneşte: Kuda?” Preda sugerează băltirea, încremenirea lumii satului într-un anumit moment, Talpalaru resimte melancolic curgerea timpului cărând cu el la vale, ca pe aluviuni, anii copilăriei sale cu oameni apropiaţi, cu întâmplări irepetabile.
Croind personaje şi întâmplări reale sau fictive – cititorul putând percepe cartea ca pe o monografie, volum de memorii sau roman –, acest lucru nici nu are vreo importanţă, în fond, Valentin Talpalaru este un prozator realist. Maniera compoziţională este una ciclică: naraţiunea înaintează întorcându-se mereu spre început pentru a mai recupera câte ceva din ceea ce meandrele memoriei mai uită pe drum. Lumea anilor ’60 de pe Strada Măicuţa este una deopotrivă pitorească, dar şi una de „umiliţi şi obidiţi”. Şi peste toate, verosimilă, dar ce zic eu verosimilă, vie de-a dreptul, indiferent dacă întâmplările sunt banale sau cu totul neobişnuite, ca-n Veacul de singurătate al lui Marques, după cum observă bine Călin Ciobotari în postfaţă. Autorul îşi lasă condeiul să zburde, lumea străzii Măicuţa iţindu-se fără chinuri, ci firesc şi coerent, dezvăluindu-se apoi cu toate ale ei, cu truda zilnică din câmp şi din grădinile de zarzavat, dar şi cu cruntele beţii lipoveneşti, cu rânduielile şi obiceiurile localnicilor. Cartea putea fi, la o adică, una de povestiri; fiecare personaj are o poveste a sa insolită şi bine articulată. De pildă, este memorabilă scena înmormântării lui Artemie pe un viscol cumplit, cu biserica de lemn dispărută sub troiene, cu munca de Sisif de a căra sicriul spre groapa golită de zăpadă şi care se umple instantaneu la loc, cu veşnicia punerii capacului pe sicriu şi cântecul surd al preotului… Şi astea toate după ce mortul fusese desfigurat înainte de înmormântare: „O lumânare căzuse peste faţa mortului pârlindu-i îngrozitor faţa şi topindu-i barba lungă şi cânepie. Din casă se iţea un iz dulceag, urât. Am avut curajul să-l privesc. A fost o imagine de coşmar! Limba îi ieşise afară puţin, ca la spânzuraţi, iar pe laviţă zăcea un străin pe care nu-l mai văzusem niciodată. Mortul se făcea desigur vinovat de păcate mari şi nemărturisite, din moment ce fusese pedepsit cu cea mai cumplită caznă înainte de înfăţişarea la cel de sus. O satisfacţie prost mascată înflorise pe chipul cumetrelor, care se căutau conspirativ, pe la colţurile casei, pentru a mai confirma o dată, verdictul…” Pagini care amintesc de proza rusă, de un Ivan A. Bunin, de pildă, din nuvela Satul.
E o întâmplare admirabilă a carierei lui Valentin Talpalaru evocarea universului copilăriei sale cuprins într-o stradă vie, cu monotonia (ne)întâmplărilor zilnice (plecarea sau sosirea vecinilor de la serviciu, de la câmp, crâşmă sau prăvălie), dar şi a personajelor memorabile ale străzii precum Zinaida cea mereu aghezmuită cu trăscău, moş Trifan, bunicul cel priceput la toate, pictorul naiv Curcudel „vorbind repezit, cu gesturi sincopate, de codobatură”, bătrânul preot Iustin – „aprig paznic al canonului”, bunica Uliana, deja pomenitul Artemie (Pakrâşka – în traducere Capac)… O stradă cu un singur trotuar, pe partea stângă, zice autorul, pentru că de aici doar se pleacă, parafrazând pe Ionel Teodoreanu care zicea că Iaşiul are doar două drumuri, unul ducând la gară şi unul la Eternitate, cimitirul din Tătăraşi unde-şi dorm somnul de veci Creangă, Conta, Ursachi...
Amintiri din copilărie, memorii, monografie? Câte ceva din toate acestea e Strada Măicuţa. Dar, prin personajele bine articulate în situaţii epice consecvente, prin cursivitate şi, mai ales, prin structură, cartea este un veritabil roman, roman având personaj principal o stradă cât o lume.