Poezia cotidianului într-un roman al unei douămiiste

Moto: „Mama a ieşit din bunica, eu din mama, n-am cum să rup legăturile astea”.
Corina Sabău

Critici venerabili, dar şi optzecişti (în frunte cu Dan C. Mihăilescu), ba chiar şi tineri-tineri acuză pe membrii ultimei generaţii – cea douămiistă – de mizerabilism: sexualism pervers, promiscuitate, accent pe sordid… În mare, ei chiar au dreptate, mulţi dintre scriitorii ultimului val – fie că sunt poeţi sau prozatori – exhibă ce e mai urât în universul uman, cu sado-masochism, cu fală, cu credinţa că ei au descoperit în anii 2000 toată această realitate jalnică pentru care au plătit cu libertatea scriitori de la Marchizul de Sade până la Geo Bogza. Ei, dar nu toţi douămiiştii urmează această mizeră vale plină de gunoaie, nu scriu toţi jurnal de sex şi de WC. Pe unii „disidenţi” ai curentului i-am publicat chiar noi în revistă într-un supliment patronat de optzecistul Ion Zubaşcu.
Corina Sabău este o prozatoare din noul val care ne întoarce cu faţa într-un fel – în fond, adică – spre literatura mare prin romanul său de debut Blocul 29, apartamentul 1 (Polirom, 2009), prefaţă: Nora Iuga. Personajul narator este o fetiţă de doisprezece ani din Câmpulung Muscel care trăieşte în apartamentul bunicilor săi (părinţii având o căsătorie cu sincope) şi relatează cu dezinvoltura vârstei lucruri deloc spectaculoase, adică relaţiile ei cotidiene cu familia şi cu două colege de şcoală. Nora Iuga subliniază pertinent că autoarea „scrie cum vede, scrie cum aude…” Aş completa că şi timpul mărturisirii coincide cu timpul trăirii, că naratoarea scrie, deci, când vede, când aude. Acest aspect dă cursivitate story-ului. Relaţia bunici-nepoată este urmărită cotidian din perspectiva Irinei de doisprezece ani, cu prezentul în 2007. Mai concret, în particular este vorba de povestea de dragoste dintre fetiţă şi bunica ei, profesoară la un liceu din oraş. Corina Sabău n-a forţat tonul de candoare ostentativă ca Anişoara Odeanu în romanul Acele lucruri mari, în care eroina de-o vârstă de asemenea fragedă povesteşte evenimentele de la marea unire din 1918 de la Alba Iulia, sau din faimosul De veghe în lanul cu secară al lui Salinger. Autoarea cred că a găsit tonul potrivit al unui copil/adolescent din zilele noastre, influenţat poate de televiziuni sau de realitatea de zi cu zi. Irina are sensibilităţile şi frustrările proprii vârstei, ea trăieşte o relaţie specială cu bunica ei simpatică, sucită, distrată, cu alinturi rămase din tinereţe, fetiţa având adesea mocnite reacţii de gelozie când bunica, neatentă, alege compania unor oameni maturi sau a… lucrurilor („Câtă independenţă pe capul ei, să prefere să se învârtă în haine vechi prin casă decât să iasă cu mine…). S-a spus că este aici vorba de o proză a banalului sau banală. Cred că de fapt e o proză a cotidianului scrisă cu simplitate rafinată, cu prospeţime de imagine, cu dezinvoltură, presărată cu observaţii semnificative, cu detalii care particularizează un moment sau altul al vieţii de zi cu zi: „Pe trotuarul de vis-a-vis aleargă un câine jigărit. De la distanţă, capsa roşie pe care i-au prins-o hingherii de ureche pare o floare” sau: „Gârla e limpede, se văd pietrele sub ea şi scoate un zgomot surd ca un frigider care e pe ducă” sau: „Are aceeaşi seninătate (bunica; n. m., DAD) ca umbrela mea din copilărie, o umbrelă albastră cu ciuperci roz”. Aş zice că romanul acesta cultivă cu candoare poezia cotidianului precum odinioară Petre Stoica în jurnalele sale Amintirile unui corector, dar mai ales Viaţa mea la ţară. Iată adevărate bijuterii de observaţie a realităţii celei mai banale: „Pentru prima dată a pus murături şi eu am ajutat-o, am devenit mai puternici şi m-am gândit iar că doamna Ghilduş n-a avut dreptate. În dulapul din balcon, murăturile strălucesc ca o garanţie că suntem o familie normală”; „Pe fereastră se vede salcia şi la noi miroase a detergent de lămâie”. În timp ce mănâncă o prăjitură cu bunicul la cofetărie, fetiţa observă că „resturile din luna de aseară atârnă deasupra blocului din faţa noastră”. Irinei îi mai scapă câte o expresie… colocvială, trăieşte doar în zilele noastre: „nucleiaşul nostru familial poate s-o ia rău în barbă”, „are creierul prea varză”, „de ce naiba s-or fi futut ăştia?”, „tata nu pune botul”, sau reproduce asemenea expresii din dialogurile celor mari: „A căzut şi i s-a bulit creierul, asta e tot”… Dar ele sunt rare şi plasate în contexte care le impun.
Moartea bunicii, relatată aparent în tonul egal şi neutru de până aci, schimbă întrucâtva perspectiva: „Bunica, în felul acesta ciudat (moartă, adică; n. m., DAD), e atât de prezentă în mine, încât e imposibil ca ceilalţi să nu intuiască ceva. Apartamentul nostru sclipeşte ca o lumină bolnavă, ca o zonă toxică (s. m., DAD), dincolo de pasarelă…” Paginile de final amintesc de proza analitică a lui Anton Holban. Cu cât relatează mai sec, mai neutru convieţuirea cu bunicul bolnav şi apatic, cu atât iese mai bine în relief tristeţea Irinei şi acutul sentiment de singurătate. Se sugerează că fata intră în maturitate odată cu căderea bunicului într-un fel de stare de prostraţie: „O altă lume îl trage în ea şi eu n-am cum să-l opresc, o să rămân aici cu cei care-mi seamănă, cu Nico şi cu Simina (colegele ei; n. m., DAD).
Romanul este rotunjit, autoarea are ştiinţa compoziţiei. Blocul 29, apartamentul 1 reprezintă un debut matur, de remarcat, cu atât mai mult cu cât e împotriva curentului facil Ioana Bradea, Ioana Băieţică, Ioana Nicolaie şi alte Ioane…