Un Amphion al singurătăţii

Florin Dochia – Şarpele dezaripat (Editura Princeps Edit, Iaşi, 2008). Poetul, aflat cu Şarpele... la al cincilea volum de poeme, este obsedat de imagine, întâmplările lirice având loc în ramă de tablouri, în oglindă, în oglinda apei, în lumină şi în întuneric, în ceaţă... Dar acestea reprezintă doar fundalul. Altfel, Florin Dochia e livresc (cu măsură), e ludic, e oniric: „azi am să-l visez pe freud/cum mă visează pe mine/ard de nerăbdare să-i fiu un coşmar/să-i ard una cu libidoul peste obraz/să-i strecor şobolani în urechi/să simtă pe pielea lui vina de a fi/femeie/să vezi ce prelegeri o să-mi mai ţină/cu mâinile legate la spate/şi eu îl voi privi trist/cu ochiul trădător al lui oedip/şi-am să-l anunţ:/te voi visa şi mâine/dragule”. Aşadar, o teroare a visului dublă, în oglindă. În poeme care ar putea fi asimilate artelor poetice, autorul e un Amphion al singurătăţii, unul care nu înalţă cu lira cetatea Tebei, ci „tot ce ating se preface într-o/Singurătate care se priveşte pe sine şi nu se/Aude care se răneşte pe sine şi sângele/Nu curge singurătatea – o păpuşă de cârpă/Care mă iubeşte până în pânzele albe ale/Corabiei eşuate pe stânci tot ce ating se/Transformă în ceaţa aurie a singurătăţii...” În general, tonul lui Florin Dochia este unul vioi, vesel, zglobiu, ludic („respiraţia stelelor nu o vei găsi/neitzscheodată...”), dar mesajul este unul grav.