Silogismele tuturor obsesiilor lui Cioran

Moto: „Viaţa – acest pompierism al materiei”.Cioran
Cultura occidentală, în general, cea franceză în speţă, era „coaptă” în preajma celei de-a doua conflagraţii mondiale să primească... trei crai de la Răsărit care s-o scoată din moleşeală, s-o scuture de praf, s-o revoluţioneze. Au făcut-o fiecare în felul său: Mircea Eliade prin enciclopedismul său, dezvăluind rădăcinile adânci ale religiei; Eugen Ionescu, prin teatrul absurdului, jocul grav cu care a intrat în rândul nemuritorilor din Academie; iar Cioran, cel de la „Coasta Boacii”, prin scepticismul său cinic, prin disperarea bine temperată, bine jucată, alintată, metafizică, prin deznădejde, prin fragmentarismul lui fecund. Ce-a găsit Cioran la Paris? Un Occident bolnav: „Artă, iubire, religie, război – ştim prea multe despre toate ca să mai credem în ele. Atâtea veacuri s-au ros făcând-o... Epoca finitului (s. E.M.C.) deplin s-a dus. Materia poemelor? Istovită şi ea. – Să iubeşti? Până şi mitocanii resping „sentimentul”. – Mila? Duceţi-vă prin catedrale: numai nătângii mai vin de se roagă. Cine mai vrea să lupte? Figura eroului e perimată: numai măcelul impersonal mai are trecere. Suntem marionete clarvăzătoare, bune numai să facem nazuri în faţa iremediabilului. Occidentul? O posibilitate (s. E.M.C.) fără viitor...” Parisul, „locul cel mai îndepărtat de Paradis, rămâne totuşi singurul loc unde e plăcut să fii deznădăjduit”. Aşadar, Cioran a sosit la timp acolo ca un terapeut, pentru că, zice el, „o mie de ani de războaie au întărit Occidentul; o sută de ani de «psihologie» l-au adus la marginea prăpastiei”. A regenerat spiritul occidental cu războiul resemnării neamului său din Mioriţa. Iar metoda lui terapeutică este aceea de a pune răul înainte, de a-l exacerba, de a-i face apologia, de a releva durerile lumii în speranţa descoperirii altora mai groaznice, lucru care va ajuta spiritele puternice să se evidenţieze, după ce şi-au făcut „educaţia de victime” după ce s-au îndoit de... propriile îndoieli: „sunt îndoieli cu adevărat?”
Recitesc acum Silogismele amărăciunii (Humanitas, Bucureşti, 2007), traducere din franceză de Nicolae Bârna. La apariţia cărţii în 1952 la Gallimard, autorul era deja celebru prin stilul său impecabil („Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă”) şi prin ştiinţa structurării perfecte a unei opere fragmentare. Într-o scrisoare din 1970 către Linda Birk (apărută în revista craioveană Mozaic, nr. 1/2009), Cioran îşi minimalizează cartea: „Silogismele – o înşiruire de glume, care ar fi putut stârni oarecare interes în Balcani sau la Paris, dar care nu este potrivită pentru ţări serioase”; aici are în vedere Germania. Dar despre destinul cărţii, Cioran a vorbit într-un interviu din 1984, realizat de Lea Vergine: „Am scris o cărticică intitulată Silogismele amărăciunii, cuprinde lucruri insolente, am scris-o imediat după război, când eram foarte sărac şi foarte cinic. Când a apărut cartea era la puţină vreme după apariţia Tratatului de descompunere, şi prietenii mei mi-au spus: «Te-ai compromis, este insolentă, dar nu e serioasă.» După douăzeci şi cinci de ani, a apărut o ediţie de buzunar şi acum este cartea mea cea mai citită din Franţa şi Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu cel al unei cărţi”. Ei, dar ce lucruri insolente, ce glume serioase, ca să nu zicem dramatice sau chiar tragice găsim aici! Şi, tot într-o scrisoare către germana Linda Birk, cu aceeaşi „modestie”: „Dacă aş fi consecvent cu mine însumi sau cu principiile mele, atunci ar trebui să rămân indiferent la destinul operelor mele. Cel mai adesea, aşa mi se şi întâmplă, dar nu totdeauna. Nu te naşti nepedepsit în Balcani...” Dar, aşa cum se petrec lucrurile în realitate, de cele mai multe ori, cei deloc preocupaţi de succes şi faimă să le aibă din plin, Cioran le-a avut şi încă le are, deşi – pe dos – îşi binecuvântează eşecurile, lor datorându-le tot ce ştie, deşi în orice succes vede „ceva înjositor”. Celebru şi glorios, el e apologetul eşecului, refuzând toate premiile care i se acordă, pentru că: „Nu ştiu mai mare umilire decât aceea de a fi recunoscut. Mai bine pe fundul unui canal decât pe un piedestal”. Mircea A. Diaconu găseşte că „Iubirea eşecului este alternativa la soluţia sinuciderii. De fapt, iubirea eşecului ascunde la Cioran iubirea de sine. Cum e vorba despre un narcisist, dar despre unul care ştie deopotrivă ce este ura de sine, eşecul hrăneşte şi orgoliul, întemeiat acum pe cunoaştere. În fond, convertind eşecul în şansă, boala în sănătate, nebunia în extaz, suferinţa în cunoaştere, Cioran instituie, (...), legile unui cod al supravieţuirii” (România literară, nr. 4/1 februarie 2009).Toată opera lui Cioran este jurnalul unei trăiri dramatice şi tragice în timp de pace. Tragicul cotidian dintr-o garsonieră pariziană şi de pe străzile şi parcurile capitalei Franţei. Opera „scepticului de serviciu” Cioran e oglinda stendhaliană (din cioburi inegale) plimbată de-a lungul drumului, care reflectă melancolii, tristeţi mai mici, tristeţi mai mari, disperări metafizice, disperări schimbate „cum schimbi cămăşile”, în care omenirea se recunoaşte în profunzimea ei, de la „depresiunea morală, pentru sufocarea în nefiinţă, pentru scârba de a nu fi decât sufletul unui scuipat” (s. DAD) până la interiorul război devastator, până la frica absolută – „turnul de fildeş al fiecăruia”. „Vine o clipă în care fiecare îşi spune: Ori Dumnezeu, ori eu, şi se aruncă într-o luptă din care amândoi ies împuţinaţi”. În oglinda aceasta din cioburi, omenirea se uită buimacă şi vede neantul de zi cu zi, vede cum alunecă spre „punctul cel mai de jos al sufletului şi al spaţiului, către antipodul extazului, către izvoarele Vidului”.Volumul începe cu o secţiune ce pare a fi o artă poetică: Atrofia cuvântului, dacă o artă poetică s-a putea crea pe negaţie, ci nu pe un crez: „Nu vă daţi pe mâna literaturii dacă, având sufletul neguros, sunteţi ademenit de claritate: nu veţi lăsa în urma voastră decât suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi voi înşivă”. Cioran, parcă respingând din start eticheta de „cel mai bun stilist din literatura franceză de după Flaubert”, dă întâietate trăirii în faţa cuvântului: „Pentru cine a respirat Moartea, cât de tristă e duhoarea Cuvântului!” Critic până la sarcastic, între literatura şi filosofia actuale, dispreţuindu-le pe amândouă, Cioran nu poate fi decât moralist, o postură incomodă şi rară în secolul XX: „Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filosofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creaţia spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanţă decât în afara articulării, în rictus şi catalepsie?” Iar în ce priveşte filosofia, „există mai mult cinste şi rigoare în ştiinţele oculte decât în filosofiile care atribuie un sens istoriei”. Paradoxal, Cioran pare a alege dintre filosofie şi literatură, pe de o parte, şi artă, pe de alta, pe cea din urmă, obsedanta muzică, singurul capitol cât de cât luminos al operei lui altfel compact întunecată: „La ce bun să-l frecventăm pe Platon, când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?” Iată, apoi, un omagiu adus lui Bach: „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect. Facerea ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu”. Muzica a fost pentru cinicul Cioran chiar terapie: „A fost o vreme în care, neconcepând o eternitate care să mă despartă de Mozart, nu mă mai temeam de moarte. La fel s-a întâmplat cu fiecare muzician, cu întreaga muzică…”După cum se vede, autorul nu face afirmaţii decât rar; mai mult pune întrebări. El este creator de aporii, chiar şi când dă sentinţe, chiar şi când pare că ştie: „Fără Dumnezeu, totul e neant. Iar Dumnezeu? Neantul suprem.” El se îndoieşte, dar nu e ateu. Îndoiala este omenească, sugerează el; credinţa, în schimb stârneşte aroganţă, orgolii: „Dacă aş crede în Dumnezeu, înfumurarea mea nu ar avea margini, aş fi în stare să mă plimb pe stradă în pielea goală...” Obsedat de muzică, Cioran consideră că aceasta reprezintă, de fapt, întreg spiritul: „În afara materiei, totul e muzică: însuşi Dumnezeu nu e decât o halucinaţie sonoră”. E cel mai mare omagiu adus Domnului. Şi, în acelaşi sens: „Ce ispititoare ar fi bisericile dacă în ele n-ar fi şi credincioşii, ci numai acele crispări ale lui Dumnezeu despre care ne glăsuieşte orga!” Ziceam că Cioran creează aporii, nu are orgoliul limpezirii lucrurilor, pe cât de clar este în stil, pe atât se doreşte problematic în conţinut: „De ce-aş depune armele? – N-am trăit toate contradicţiile, mai păstrez încă nădejdea unui impas nou”.Scriitorul francez Bruno de Cessole a publicat recent un roman – L’heure de la fermeteure dans les jardins d’Occident – în care Cioran este model pentru personajul principal, Stauff. Într-un interviu din România literară, nr. 6/13 februarie 2009, acordat Rodicăi Binder, romancierul mărturiseşte: „Problema pe care o ridică romanul din perspectiva lui Montclar (discipolul personajului principal; n. DAD) ar fi următoarea: este Stauff un adevărat filosof sau un impostor, un om al fiinţei sau doar un om de litere, un nihilist sau un adversar al nihilismului. Sunt întrebările pe care numeroşi contemporani şi le-au pus despre Cioran”. Dar, în finalul interviului, romancierul parizian dezvăluie răspunsurile: „Cunosc destui cititori care au aflat în pretinsa sa filosofie a disperării virtuţi reconfortante şi chiar jubilatorii” şi, în acelaşi sens: „sunt convins că lectura scrierilor lui Cioran este un minunat antidot împotriva disperării şi nihilismului”. Aşadar, cum vaccinurile se fac chiar din viruşii bolilor, şi terapeutica lui Cioran provine din anxietatea şi deznădejdea lui. Aceasta este cheia în care trebuie asimilat autorul Silogismelor amărăciunii. Şi nu o spun că aşa ne convine nouă, dar scriitorul francez a publicat cu zeci de ani în urmă comentarii la cărţile lui Cioran, iar acesta i-a scris şi i-a mulţumit pentru modul cum l-a receptat.Găsim în Silogisme toate obsesiile operei lui Cioran. Nu putea lipsi, aşadar, de aici aceea a amintirii Paradisului, a păcatului originar. După ce vede în Facere, „primul act de sabotaj”, Cioran găseşte că doar neîmplinirea primei iubiri ne-a aruncat în lume: „De-ar fi fost fericit în dragoste, Adam ne-ar fi scutit de existenţa Istoriei”. Plecând aşadar de la obsesia păcatului originar, autorul ajunge foarte repede la o altă temă a operei sale: tragicul Istoriei, lipsa de sens a acesteia, dar şi aici, printr-o răsucire de logică, găseşte o „scuză” : „Dacă Istoria ar avea un scop, cât de jalnică ar fi soarta noastră, a celor ce n-am înfăptuit nimic! Dar, în lipsa de sens generală, ne putem purta semeţi, noi, lepădături netrebnice, canalii mândre că am avut dreptate”. Imediat după... căderea în lume, omul a experimentat nenorocirea, dar nu-şi închipuia că Istoria va fi aceea care „produce nenorociri în serie”. Toate relele ţin de istorie, de istorie ca efect al alungării din Paradis. O şansă de absolvire ar fi avut Noe, care „dacă ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mâna lui”. Istoria este poate tema care-i trezeşte lui Cioran ironia ucigătoare, sarcasmul cel mai spectaculos: „Evoluţie – azi, Prometeu ar fi un deputat din opoziţie”, sau: „Popor cu adevărat ales, ţiganii nu poartă răspunderea niciunui eveniment şi a niciunei instituţii. Au prididit Pământul tocmai datorită grijii lor de a nu întemeia nimic”. Cioran nu oboseşte să scrie istoria unui eşec, a experienţei „om”, greşită încă de la origini, de la Adam sau de la spermatozoid – „banditul în stare pură”. El este cronicarul nenorocirilor luate pe rând, dar şi consemnate global, al contradicţiilor care alcătuiesc această lume iraţională, al civilizaţiei ca anomalie care ne va duce la „izvoarele Vidului”, unde „mântuirea omenirii” este egală cu”viitorul cianurii”. El este diagnosticianul tuturor bolilor, mereu avid să descopere altele şi altele, în special nevroze şi anxietăţi şi boli venerice şi depresii şi, desigur, agonii, deliruri şi insomnii. Pentru că boala „ne obligă să fim profunzi”, bolnavul fiind un „metafizician fără voie”, un „scafandru al ororii”.