Marţi în zori am fost ministru de Interne

Luni seara, era cât pe ce să-mi schimb viaţa. Liniştea căminului meu s-a făcut ţăndări. La început, a apărut pe micul ecran Liviu Dragnea care şi-a anunţat demisia de onoare de la conducerea Ministerului de Interne şi al Administraţiei; din motive de onoare.

Şi, cum stăteam noi în patul conjugal şi butonam în deplin consens telecomanda, hop! pe burtiera unei televiziuni apare anunţul cu majuscule: MINISTER CAUTĂ MINISTRU! Chestia asta m-a făcut să casc şi mă pregăteam de somn profund. Dar cum - se ştie - în spatele oricărui om mare se află o femeie puternică, de lângă mine puternica soţie mi-a dat un ghiont: "Bă, acum e momentul!" "Poftim?" am mormăit eu pe jumătate în braţele lui Morfeu. "Scoală!" a venit ordinul. "Păi?" "Ce, păi?!"

Soţia mea cea legitimă a aprins luminile în toată casa, cum nu se mai întâmplase de la nuntă, şi a scos din debara valiza cu care socrul meu a ajuns în cel de-Al Doilea Război Mondial până la Cotul Donului. A şters-o de praf şi a început s-o burduşească bine cu ciorapi, chiloţi tanga, cămăşi în carouri, verde cu albastru marin, sacouri, pantaloni de velur, pulovăre pe gât... "Dimineaţă să fii la PSD şi să nu revii la Curtea de Argeş decât ministru de Interne, să vuiască strada Vlad Ţepeş". Nu era loc de împotrivire.

M-am îmbrăcat, cică decent, mi-am luat valiza de culoarea verde praz şi pe-aci ţi-e drumul! Mă simţeam ca Nică a Petrei pornit spre seminarul de la Socola. Când să ies, nevasta m-a întors din drum: "Ia sticla asta de ţuică de Pieleşti, de la prietenul tău Marian Popescu. Geoană, sătul de whisky, s-ar putea să ia darul tău ca pe un gest patriotic... Dar să nu te-apuci s-o bei tu pe drum! Nu fi prost!" Hm! cred că avea dreptate. Aşa că am pus bidonul în valiză, între chiloţii albi şi ciorapii negri. Când să ies, mi-am adus aminte că nu mi-am luat CV-ul. Am deschis computerul şi l-am printat. Era/este un CV de prozator de Curtea de Argeş. M-am strâmbat ca un cimpanzeu. "Lasă că e bun!" m-a încurajat Valentina şi mi l-a pus în valiză, peste bidonul de plastic. Apoi: "Ştii unde e sediul PSD?" Cum să nu ştiu?În anii 70 acolo era sediul Uniunii Scriitorilor. De acolo mi-am luat primul onorariu - 360 de lei , ce bani! - pentru o povestire publicată în Luceafărul.

Cu o maşină de ocazie am ajuns într-o oră la Piteşti. Am stat încă vreo oră la o cafea în autogara de peste stradă de gara de sud. Când ne-am strâns 17 bolnavi de insomnie, ne-am îmbarcat într-un microbuz şi-am pornit spre eterna şi fascinanta capitală Bucureşti. Peripeţiile, asemănătoare cu cele ale lui Karl Rossman din America lui Kafka, nu merită neapărat narate; cel puţin nu aici.

La orele cinci şi 15 minute mă aflam la intrarea în fostul sediu al Uniunii Scriitorilor din anii 70, la fostul sediu al Ambasadei Irakului din anii 80, la actualul sediu al partidului de guvernământ PSD. După bătăi îndelungi în poartă, un domn paznic cu ochii cârpiţi de somn vine şi-mi întredeschide. "Bună seara, zic, ...adică bună dimineaţa! De la Curtea de Argeş vin, din prima capitală a Ţării Româneşti. Îl caut pe domnul Geoană". "Domnul Geoană a plecat cu toată suita acum două ore după o şedinţă, cum să zic, cam furtunoasă. He-he, o noapte furtunoasă! l-aţi citit pe Caragiale?..." "Bine, aş putea vorbi cu dumneavoastră...dar nu în poartă". "Domnule, zice concesiv portarul, te văd om serios şi obosit, hai în cabina mea!"

Ne-am dus în cabina strâmtă a portarului unde la un casetofon, în surdină, se auzea un cântec vag trist: "Mândră floare trandafir, în viaţă eşti musafir/Ori eşti trist, ori te petreci,/Pân la urmă tre să pleci..." Hm!

Am intrat direct în subiect: "Domnule, am venit pentru postul liber". "Care?" mă întreabă buimac primul om de la intrarea în sediul central al PSD. "Ei, care? Cel de ministru de la Interne". "Eu ştiu? Credeţi că aveţi vreo şansă?" "De ce nu? Sunt forţos, vreau să fac reformă, am sânge în instalaţie, cum zice viitorul meu coleg Radu Berceanu, sunt populist, cunosc mai de departe nişte baroni locali..." Portarul, pragmatic: "Domnule, eşti bazat?" "O, desigur! Ai nişte pahare de unică folosinţă?" "Da, unele rezistente, de doi ani tot beau cu ele". Atunci, scot ţuica de Pieleşti, scrie şi cu carioca pe ea, şi umplu pe jumătate paharele, să putem alege între optimism şi scepticism..." Portarul vede jumătatea goală a paharului:"Domnule, cum ai zis, Augustin!... Crezi că Geoană va aprecia ţuica asta?" Eu, văzând jumătatea plină: "De ce nu? E ţuică românească, de-a noastră, din popor, din prune Anaşpet."

Degustăm noi ce degustăm, pe Şoseaua Kiseleff trece câte o maşină cu număr de Corp Diplomatic, cu 130 de kilometri pe oră, iar pe la 6:00 dimineaţa, la golirea completă a bidonului, portarul întrerupe negocierile: "Domnu Augustin, nu cred că sunteţi potrivit pentru post". "Şi de ce, mă rog?" "Păi pentru că să-ţi spun un secret: pe aici au trecut mulţi. Aveau cravată roşie, costum Armani, whisky de douăzeci de ani... Păi, mata vrei să iei postul ăsta cu un bidon de ţuică de...cum mama dracului ziseşi..." "De Pieleşti, să trăieşti!" "Ei, da. Fugi, domnule de-aci! De asta ai venit?"
Mi-am adus aminte brusc de legenda care spune că Arghezi - prin anii 59-60 - a trecut pe la un demnitar din Comitetul Central care l-a întrebat: "Vă pot oferi ceva, maestre? Ce vânt v-aduce pe la noi? Vă pot da ceva din partea partidului?" "Ei, nu, tovarăşe, am trecut să dau o băşină!"

"De asta ai venit?" repeta scrobitul şi somnorosul portar de la sediul central al PSD. "A, nu, i-am răspuns. Am venit să dau un pârţ". Mi-am luat valiza verzulie şi-am plecat pe şosea la vale.

Aşa am fost eu ministru de Interne în zorii zilei de 3 februarie 2009.