Un scriitor este nu doar suma cărţilor scrise de el, ci şi a celor citite

INTERVIU CU DUMITRU AUGUSTIN DOMAN
Scris de VIRGIL DIACONU
(apărut în "Cafeneaua literară"., nr.65/noiembrie 2008)

- Domnule Dumitru Augustin Doman, au trecut 18 ani de când am „îngropat” comunismul, deşi mulţi dintre slujitorii lui au rămas pe metereze. Ce schimbări importante socoteşti că a adus cu sine democratura pentru scriitori? Crezi că U.S.R., Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, sunt cu adevărat responsabile din punct de vedere cultural? În ce fel beneficiază, de pildă, scriitorul şi cititorul de aceste instituţii? Ce programe literare ale U.S.R. cunoşti, de pe urma cărora să beneficieze membrii U.S.R.?
– În 19 ani (deja) de …democratură, cum îi spui tu, cea mai importantă binefacere adusă scriitorilor a fost, fără îndoială, libertatea cuvântului. Fără această libertate, oricât de talentaţi, chiar geniali, scriitorii nu puteau fi împliniţi. Instituţiile enumerate în întrebare nu dau semne că ar fi responsabile. Din partea Uniunii Scriitorilor, membri săi pot beneficia de lecturile publice plătite, de vreo bursă COPYRO, de vreo finanţare parţială în cazul unor proiecte literare (festivaluri, tipărituri etc.). Totul în anumite limite, adică la limita de jos, mai precis.

– Ce te nemulţumeşte mai mult în viaţa literară de acum, dacă nu cer prea mult?
– Climatul de confuzie a valorilor este ca o boală lungă, cronicizată. Nu există o aşa-zisă instanţă care să creioneze o ierarhie cât de cât apropiată de adevăr. Aşa, se publică la grămadă, se comentează oricum, premiază oricine pe oricine… Pe faţada Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei, dacă te uiţi atent, parcă vezi – sub primul strat de tencuială - lozinca mai mare decât Casa Poporului: „Trăiască confuzia de valori!”

– Ai publicat după Revoluţie la editura U.S.R.? Se publică uşor, greu?
– Nu, n-am publicat nici înainte, nici după 1989. Cred că se publică greu, mai ales că e o primă… cenzură, a genurilor. Dar nu sunt trist. „Cartea Românească” de acum a făcut şi lucruri bune, de-ar fi să trec aici doar publicarea în ediţia a doua a romanelor lui Radu Aldulescu, unul dintre cei mai puternici prozatori de astăzi.

– Cum vezi aşa-zisa promoţie 2000? Te-aş întreba dacă mediatizarea de care promoţia 2000 se bucură de câţiva ani încoace se datorează chiar valorii pe care ea o are (ar fi posibil să o aibă…) sau valorii celor care o poartă pe umeri. Are ea „succes” prin ea însăşi, sau prin generalii care îi amplifică glasul?
– Generaţia 2000! Hm! Cred că s-a… născut mai curând ca o necesitate a unor critici şi şefi de cenacluri, decât ca un fenomen firesc al vieţii literare. Sunt tineri autori ce-şi nu mai încap în pene că au descoperit sexualitatea şi mizeria morală la anul 2000. Ei bine, Geo Bogza era arestat în primele decenii ale secolului trecut pentru… pornografie. Deci, nimic nou! Ceea ce nu înseamnă nu că nu avem de-a face şi cu autori foarte talentaţi. S-ar putea însă să nu fie cei atât de intens mediatizaţi, ci să se petreacă lucrurile ca şi cu optzeciştii. Când se vorbea despre aceştia la sfârşitul anilor ’70, se înţelegea că e vorba (doar) de cei din Cenaclul de Luni. S-a dovedit în timp că optzeciştii foarte valoroşi scriau la Cluj (Ion Mureşan), la Iaşi (Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Cassian Maria Spiridon…), la Satu Mare (George Vulturescu), la Piatra Neamţ (Adrian Alui Gheorghe, Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Daniel Corbu…), la Botoşani (Gellu Dorian), la Oradea (Ioan Moldovan) ş.a.m.d. Vremurile erau potrivnice policentrismului literar optzecist, dar în timpuri de libertate a expresiei s-a dovedit că acest curent, dacă e vorba de un curent sau o generaţie (?), se manifestă în toată ţara. Revistele literare şi festivalurile literare prodigioase din ţară sunt opera tocmai a celor menţionaţi mai sus.– Critica din vremea dictaturii ne-a oferit, cu puţine excepţii, o falsă ierarhie a valorilor literare ale acelor vremuri. Crezi că revizuirile literare începute în 1990 au îndreptat nedreptăţile comise? Reuşeşte critica de azi să ne ofere o tablă (ierarhie) corectă a valorilor literare ale literaturii române în ansamblul ei? Care sunt nedreptăţile pregnante care stăruie? – Să nu ne amăgim, încă nu se va face o ierarhie cât de cât apropiată de adevăr în viitorul imediat. Măcar, să se mai ia vălul de pe culisele vieţii literare din comunism, cum o face Cornel Ungureanu în a sa Istorie secretă a literaturii române. Şi măcar să fie recuperaţi scriitorii care nu puteau publica (v. I. D.Sârbu) sau cei din diaspora. Mi se pare un act prioritar. Celelalte istorii sunt croite după aceleaşi vechi calapoade de dinainte de 1989.

– Ai fost vreodată faţă în faţă cu Securitatea? Ai colaborat sau ai avut de pătimit din pricina ei? O mai interesează astăzi pe ea scriitorii?
– Da, am fost faţă în faţă cu Securitatea. Am fost anchetat, mi s-a făcut percheziţie acasă, am fost dus la sediu cu un portbagaj plin de manuscrise, cărţi şi reviste. M-a urmărit mulţi ani, mai din umbră, mai pe faţă. Mi-am văzut dosarul la CNSAS şi am fost uimit de energia şi banii cheltuiţi de acea instituţie pentru a ţine sub urmărire un tânăr oarecare, cum mă consideram eu. Vreo zece informatori dădeau relaţii amănunţite şi periodic despre mine, am găsit scrisorile (şi ale mele şi cele către mine) fotocopiate, fotografii care-mi fuseseră făcute pe stradă şi de care eu n-aveam habar, biografiile securistice ale prietenilor mei cu care corespondam ş.c.l. În ultimii trei ani ai dictaturii n-am putut publica un rând. Drept să spun, astăzi nu ştiu dacă scriitorii mai sunt interesanţi pentru o asemenea instituţie. De altfel, şi aici s-a întins o atmosferă de confuzie păstoasă, o ceaţă din care omul să nu mai înţeleagă nimic. Turnătorii fac pe victimele, au turnat să câştige şi ei o pâine (v. Dan Voiculescu), cei care colaborau la vedere sunt de asemenea victime (v. Vadim, Păunescu), oameni pe care îi credeam şi poate chiar erau modele de rectitudine morală sunt deconspiraţi ca informatori (v. Doinaş), cei oropsiţi atunci sunt bălăcăriţi acum de te miri cine… Cine are de câştigat din confuzia asta generalizată? Ăia dinainte şi ăştia de acum care sunt ce au fost şi mai mult decât atât. Am ajuns să fiu eu jenat că am fost urmărit de Securitate când văd ce tupeu au turnătorii.

– Există cu adevărat o poezie sau o proză postmodernă cu un alt înţeles decât poezia/proza modernă? Dacă da, ce distincţii (estetice, valorice) mai importante există între ele? Au ele principii opuse? Este poezia/proza postmodernă o altă poezie/proză decât cea modernă?
– Există, desigur. În sensul că sunt criterii multe şi mărunte care, împreună, particularizează postmodernismul, dar criterii care, luate separat, ţin de modernism. E de discutat, de dezvoltat.

– În temeiul căror criterii judeci (evaluezi) proza? În temeiul criteriilor „universale”, conceptuale ale prozei moderne, sau în temeiul criteriilor generaţionist-canonice care se schimbă atât de des? Optezi pentru proza scrisă în marginea conceptului modern de proză, sau pentru proza generaţionist-canonică, ce se înnoieşte şi perimează din 10 în 10 ani?...
– Mi se pare că nu trebuie pus carul înaintea boilor. Scrii literatura pe care o scrii, dacă asta-i menirea ta. După aceea, criticii fac ce ştiu ei. Niciodată nu mi s-a părut firesc să scriem după proiect ingineresc, sugerându-le de la început cititorilor şi criticilor unde se încadrează literatura noastră. În ce priveşte, promoţiile astea din zece în zece ani, nici ele nu trebuie dezavuate din start. Ceva, ceva tot rămâne…

– Va izbuti literatura română să cucerească Europa? O ţine ceva în loc?
– În principiu, sigur că va cuceri Europa şi literatura română. Depinde acum ce înţelegem prin cucerire, în condiţiile de astăzi ale globalizării. În loc o ţine doar inerţia noastră de cioban din Mioriţa. Şi poate, o anume… pudoare care ne împiedică să devoalăm specificul nostru şi care ne face să imităm tot pe occidentali, precum paşoptiştii. Or, noi ar trebui să învăţăm, de pildă, de la Ismail Kadare, care s-a afirmat la Paris prin proza lui cu specific albanez sau de la Marquez, care a creat acel spaţiu exotic numit Macondo. Pe acest criteriu a fost nominalizat Kadare de patru ori (dacă am numărat bine) la Nobel şi tot aşa a fost laureat sud-americanul Cu „exotismul” nostru am putea cuceri Europa, nu cu imitaţiile după europeni. E ca şi cum am merge în Franţa la târgurile de turism cu coniac Napoleon, nu cu palincă.

– Ce poeţi, critici sau prozatori contemporani apreciezi?
– Păi, sunt mulţi şi din toate generaţiile. Numind pe unii, i-aş nedreptăţi pe alţii. Sigur că aş face omisiuni.

– Cum a primit critica literară cărţile tale? Te consideri nedreptăţit?
– Nu mă consider nedreptăţit. În general, critica a primit bine cărţile mele, nu am sesizat nici tendinţe eronate de interpretare, nici rea-voinţă flagrantă. E adevărat că nu s-a scris nici exagerat de mult despre mine. Aceasta şi datorită modului meu mai retras, mai discret de a fi. Dar 10-15 recenzii şi cronici la o carte e totuşi suficient pentru a se contura o imagine despre cartea respectivă şi despre drumul autorului.

– Cum îţi vezi cărţile? Care este poziţia ta în literatura română? Ce loc ocupi?
– Ei, asta ar mai lipsi, să-mi numesc eu locul în literatură! Cărţile mi le văd cu ochi buni, altfel nu le-aş fi publicat. Dar, îmi place să cred că încă sunt tânăr şi că proiectele mele editoriale sunt viabile. Şi apoi, încă o dată, în climatul literar de astăzi, de ceaţă groasă, îmi văd liniştit de scris, restul vine/nu vine de la sine.

– Sunt corecte premiile literare acordate de U.S.R.? Se trag sfori generaţioniste? Ce consecinţe au, de fapt, premiile mari pentru operele mici?
– Cum să măsurăm dacă sunt corecte sau nu? Sunt subiective, ca toate premiile. Problema cred că în altă parte se află. Ce mai înseamnă astăzi premiul literar în România? Instituţia aceasta nu s-a demonetizat, cumva? Cine dă premii, în general, şi cui dă? Deocamdată, cele ale USR sunt acoperite substanţial în bani. E un pas. Pasul spre obiectivitate e mult mai greu de făcut. Să ne uităm la Premiul Nobel, acordat zilele acestea lui Le Clezio, prozator onorabil, pe care-l citeam în anii ’70, mai curând din curiozitate, pentru noutăţile tehnicii narative, mai puţin fascinat de lumea creată. Dar stă el lângă Kadare, lângă Llosa?...

– Ce proiecte literare ai?
– Deşi eu public într-un ritm cincinal, în ultimii doi ani am publicat două cărţi. Am deja scris un nou volum – Spectacolul literaturii –, trebuie doar să-l structurez, să-i fac un fel de montaj, ca la film. E vorba de un fel de jurnal de lectură, dar nu sub forma unei culegeri de recenzii şi cronici, ci a unui mozaic de impresii, idei, citate… Cred că fiecare scriitor ar trebui să-şi publice o astfel de carte pentru a da seamă de lecturile de trei-patru decenii. Un scriitor este nu doar suma cărţilor scrise de el, dar şi a celor citite.

– Ai scris o carte despre moarte. Accepţi faptul ca te vei face cenuşă? Cum primeşti, dincolo de orice speculaţie, faptul că vei fi cenuşă?
– Nu trebuie să vedem partea asta întunecată a fenomenului. Eu am scris o carte veselă, iresponsabil de voioasă, despre moarte. Dacă moartea e implacabilă, dacă n-avem scăpare, măcar să ne luăm libertatea de a ne juca, de a ne hârjoni cu ea. „Documentându-mă” pentru volum, am descoperit ce multitudine de faţete are. Şi toate fac parte integrantă din viaţă. Aici e paradoxul. Până la cenuşă, e cale lungă. Îmi notam undeva că singurul viitor cert este moartea. De la această concluzie încolo trebuie să descoperim diversitatea, nuanţarea. Altfel, totul e deşertăciune şi asta e foarte greu de acceptat.