Povestitorul de idei

Moto: „Lectura nu este o realitate inferioară realităţii vieţii, ci ea face parte din viaţă, putând fi, ca şi viaţa, diluată, derizorie, o escapadă în neîn-semnătate, după cum poate fi marea aventură a spiritului, o abordare a primejdiei celei mai acute, chiar calea de acces la dumnezeire ori întâlnirea cu moartea”. (Ion Papuc)

Din multitudinea de definiţii pe care le suportă eseul, cea care se potriveşte la Ion Papuc este următoarea: proza în care personajele sunt idei. Scriitorul de filozofie (România Press, Bucureşti, 2008) este un volum de eseuri care ne sugerează mereu şi mereu, pe timpul lecturii, definiţia de mai sus. Textele au o limpezime firească, epică, aş zice, şi deloc tulbureala cu pretenţii de abstracţiune de la alţi eseişti români contemporani. Limpezimea aceasta vine, desigur, din rafinamentul de cititor asiduu, de receptor avizat al istoriei, al artei, iar ideile - nu forme îngheţate, zise la conservă, ci construcţii mereu vii – sunt învelite în savuroase divagaţii, tot idei, în fond, divagaţii-parabolă, precum cele din textul despre Sadoveanu şi… „limba moldove-nească”. În plus, rămâi cu plăcuta senzaţie că – într-o perioadă când timpul ni se pare mereu insuficient – Ion Papuc a citit şi s-a instruit şi pentru noi, descifrându-ne taine şi sensuri şi înţelesuri pe care noi n-am fost vrednici a le descoperi ca cititori. Aşa se întâmplă în De sărăcie şi moarte, unde e analizat textul original al lui Rilke în paralel cu varianta românească a lui Mircea Vulcănescu, în cele din urmă rezultând un eseu despre Rilke şi Vulcănescu deopotrivă. Despre Rilke, găsim aici încă un eseu, privitor la descoperirea de către autorul Elegiilor duineze a unui Dumnezeu „necanonic dar viu, de întâlnit la răscruce de drumuri”, în spiritualitatea Rusiei pravoslavnice.

Eseistul scrie despre marile personalităţi nu privind umil în sus, la statuile lor, de la baza piedestalului. El le arată aşa cum sunt, cu toate cele strălucitoare şi cu toate scăderile operei lor, dar şi cu toate ale vieţii, Ion Papuc găsind tâlcuri inedite nu doar în opera lor. Despre Constantin Noica, „filozoful boier”, aflăm că a pătimit în închisorile comuniste, că i s-a refuzat accesul în învăţământul universitar, unde-i era locul, de altfel, dată fiind vocaţia lui autentică de magistru, dar aflăm şi că nu ştia greaca la cel mai înalt nivel, deşi era exclusivist şi radical, spunând că nu poţi învăţa filosofie dacă nu ştii perfect greaca, precum şi că a exagerat încercând să construiască o şcoală de filosofie cu o elită de unu dintr-un milion…” De asemenea, aflăm lucruri inedite despre Lucian Blaga, despre relaţiile autorului cu autorităţile, dar şi cu Clujul – „oraş al clinicilor, oraş sanatoriu, iremediabil bolnav, anticameră a morţii”.
Spuneam că Ion Papuc scrie firesc despre personalităţi, nefăcând „medalioane” celor analizaţi. După cum, scriind despre cărţi, nu face cronică literară, nici măcar studiu. De fapt, cărţile şi marii scriitori şi artişti sunt simple pretexte pentru eseist, sunt de fapt vectorii care-l duc de la o idee la alta. Poate că „neutralitatea” lui Ion Papuc intră în eclipsă doar când scrie eseul care dă titlul volumului, scriitorul de filosofie fiind Marin Tarangul asupra căruia eseistul îşi revarsă nu un… potop de simpatii, neapărat, dar măcar o ploaie caldă de entuziasm, chiar dacă îndreptăţit: „Omul însuşi, autorul acestor scrieri, trecut prin servituţile detenţiei politice şi prin cele ale unui lung exil parizian, ca şi atunci când scrie dovedind şi faţă de sine aceeaşi sălbatică severitate, are eleganţa de a străbate lumea afişând o ţinută camaraderească, de o democraţie extremă, în aparenţă deplin abordabil, mascând realitatea fiinţei sale aristocratice, ca de exemplu, pentru a mă referi la un plan concret, dar încărcat de simbol, faptul că prin una dintre moşiile alor săi se învecina în Teleorman cu moşia lui Constantin Noica. El îşi ascundea boieria, precum când scrie îşi maschează nu doar erudiţia de mare boier al minţii, ci şi toată ştiinţa de stil literar sau de teologie, preferând să fie exclusiv un scriitor de filozofie”.
Ion Papuc este un spirit liber care nu numai că şi-a câştigat libertatea de expresie, dar şi ştie ce să facă pe hârtie cu ea. El nu-şi reprimă afirmaţii care… nu se mai poartă, după cum nu ocoleşte adevăruri incomode. De pildă, nu evită să comenteze pe Ion Barbu cu „textele de o marcată orientare legionară, dacă nu cumva şi nazistă”. „Cum respectiva opţiune politică a fost grav compromisă în istorie, scrie I.P., tendinţa exegeţilor a fost mai mereu aceea de a-l exonera pe poet prin invocarea unui pretins comportament copilăresc al acestuia, a unei iresponsabilităţi infantile, a unui mod capricios, lipsit de motivaţie reală, ce ar fi caracterizat atitudinile lui sociale şi politice. În acest fel, cu toată presupusa bunăvoinţă, i se face lui Ion Barbu o gravă nedreptate. Fiindcă el trebuie luat în serios şi judecat în toate poziţiile sale politice, exprimate în mod manifest, trebuie judecat şi, eventual, înţeles!”
Ion Papuc găseşte mereu tonul adecvat de a scrie, alternând istorisirea molcomă cu ruperile de ritm în care face afirmaţii mai tăioase, precum în textul Româncele în comunism.
Cartea se citeşte cu interes şi, de ce să n-o recunosc, cu plăcere. Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Paul Celan sunt văzuţi altfel decât suntem obişnuiţi din textele didactice. Cititorul parcurge pasajele în care predomină ideile incitante, iar, când tocmai s-a instalat confortul intelectual, se trezeşte într-un pasaj plin de epic, şi încă unul savuros (lucru remarcabil pentru un om ca el, de instrucţie germană). Alternanţa aceasta face lectura pe cât de plăcută, pe atât de folositoare. Dacă Marin Tarangul este scriitorul de filosofie, Ion Papuc este povestitorul de idei.