Doman, erou de roman în jocul de-a moartea

Staţi că n-am terminat. O fi Radu fratele meu, o fi Simona sora mea, dar de dl. Marin Ioniţă nu va spune nimeni că e fratele sau prietenul meu. La câte mi-a făcut de-a lungul vremii... Acesta este textul din care a citit la lansarea cărţii mele şi pe care l-a publicat in numarul pe octombrie al revistei "Argeş".

Doman, erou de roman în jocul de-a moartea


Aşa cum unii scriitori actuali evadează în sex, Augustin Dumitru Doman se refugiază în umbra morţii. Dacă nu mai avem cititori pentru literatura aşa cum a evoluat ea până la noi, trebuie inventat altceva. „Temele eterne“ – printre care moartea, iubirea, destinul, alienarea, absurdul – nu s-au epuizat. Au secătuit numai mijloacele noastre de exprimare. Şi dacă pe nimeni nu mai interesează idilele de tipul Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta, hai să facem uz şi abuz de pofte sexuale, de extaze provocate prin halucinogene sau prin stări divine ori satanice. Evadările lui Augustin Dumitru Doman sunt, cel puţin, mai cinstite şi mai curate.
Aparent, ultimul volum al lui Augustin Doman este o carte de notaţii de jurnal, de confesiuni, de cugetări. Poate că asta a şi vrut autorul şi deocamdată aşa este şi interpretată. Dar nu este numai atât.
Privită ca o culegere de cugetări personale, cartea bate toate recordurile. Nici autorul Vedelor, nici Confucius, Platon sau Aristotel, nici chiar Freud, nici întemeietorii marilor religii nu au emis atâtea cugetări pe această temă. La D.A.D. se numără cu sutele. Poate chiar peste o mie. Şi nu vorbe goale, nu idei reci. Că zice el: „Ca să mori nu e neapărat nevoie să fii curajos, plin se spirit de sacrificiu, fanatic, nebun, lipsit de instinct de conservare. E adevărat, însă, că acestea, separat sau în ansamblu, reprezintă un avantaj“. „Un singur viitor cert: moartea. De aici încolo trebuie descoperite nuanţarea, diversitatea. Altfel chiar totul e deşertăciune, ceea ce e greu de acceptat“. „Rostul vieţii e acela de a găsi un sens morţii“. „Moartea, precum Dumnezeu, nu există nicăieri pentru cei ce vor să o vadă ca fiinţă; în schimb e pretutindeni pentru cei ce o văd ca fenomen“. „O lume a viilor cu un singur locuitor ar putea exista; o lume a morţilor nu poate fi concepută fără o mulţime mai mare sau foarte mare. Ce pace plictisitoare a fost până la moartea lui Abel!“. „Viaţa nu ne e dată decât pentru a-i contabiliza zi de zi imperfecţiunile care degenerează, în progresie geometrică, în alte şi alte imperfecţiuni, până nu mai putem suporta şi ne dorim cu toată fiinţa noastră, să trecem cât mai curând în lumea perfectă a morţii“.
Dar în condiţiile date, aforismele lui Doman nu au şansa să intre pe domeniul filosofiei şi nici el să fie înregimentat în rândul filosofilor. Deocamdată autorul Meseriei de a muri şi al Morţii noastre cea de toate zilele rămâne scriitor de literatură beletristică, ceea ce nu este prea puţin, ba chiar poate să fie mai mult. Cunoscut bine în cercurile scriitoriceşti din Bucureşti, Cluj, Timişoara şi-n redacţiile principalelor reviste culturale, are pretutindeni admiratori, prieteni şi susţinători. Volumul de faţă este încă un motiv care să-l legitimeze pentru elita literară. De altfel cartea se citeşte cu interes şi cu plăcere, ca un roman bun. Are, în plus, avantajul că poţi s-o începi de oriunde şi să te opreşti unde îţi convine. Fiecare piesă are valoarea ei literară, dar maximele lui Doman nu trebuie privite ca nişte mărgele înşirate pe aţă, una lângă alta. Nu e nevoie să faci un efort prea mare ca să-ţi dai seama că te afli, de fapt, în faţa unui fel de roman, altfel scris decât cele pe care le cunoaşte istoria literaturii. Un roman cu două personaje: autorul şi moartea.
Avem de-a face cu un erou al timpului nostru, bărbat viguros trăind viaţa din plin, care, ajuns la vârsta ghioceilor în tâmple, când încep să-ţi scadă putinţele, iar unele pofte rămân neacoperite, se simte adulmecat de duhul curmătoarei zilelor. Cine este ea, neiertătoarea? Personajul bărbat nu poate să nu se lase antrenat în aventura căutării. Şi o descoperă în toate ipostazele ei. Mai întâi moartea ca obsesie. Care a pus stăpânire pe gândurile şi sentimentele, pe timpul, pe toată fiinţa lui. În cartea de faţă, personajul principal nu mai are altfel de trăiri, altfel de existenţe. Iar ea nu are formă, nici substanţă, nălucă fără trup dar cu putere de seducţie. Şi el nu se lasă legat de catarg, nici nu-şi toarnă ceară în urechi, dimpotrivă se lasă sedus şi fascinat. Se prinde în jocul „De-a baba oarba“, bâjbâie ca unul fără vedere, trişează privind pe sub legătura care acoperă ochii. „Unde eşti Chimiţă?“. „Aici - aici“, bate ea pietrele şi nu este nicăieri şi este pretutindeni. Nu mai poate fără ea. Cu ea pe drum, cu ea la masă, cu ea pe trezie, cu ea la beţie, cu ea la volan, cu ea în pat. Trece cu ea în braţe peste prag, o duce în cârcă, i s-a suit în spinare. Şi ca şi cum n-ar fi de ajuns, i se strecoară ca o dulce otravă în măduva oaselor, în zgârciul nasului, în faţa obrazului, cum se spune în basme. Ziua, noaptea, iarna, vara, în somn, în clipele de luciditate, în paharul de vin, în ceaşca de cafea, în calculator, în vatra de sub cazanul de făcut ţuică, în grădină, pe crengile pomilor, pe gard, până şi pe ciufurile de varză. De la iluzie la aluzie, de la aluzie la tentaţie, de la tentaţie la patimă, la delir, la extaz, la orgasm intelectual. Prin toate aceste stări şi momente, şi multe altele trece eroul nostru din această poveste fascinantă. Provocare, obsesie, ispită, logodnică, mireasă, însoţitoare „moartea noastră cea de toate zilele“ care l-a recalificat pe scriitor în meseria de a dialoga cu moartea.
Şi în felul acesta Augustin Doman ne propune o nouă formulă de roman, inovaţie care poate să ajungă contagioasă, dar tot atât de bine să rămână sterilă. Oricum este un deschizător de drum pe pământ înţelenit...
(M. IONIŢĂ)