Jurnal de cod galben

Şi dacă tot suntem la capitolul acesta, să reproduc şi un ecou al ieşeanului Nicolae Turtureanu, un sensibil poet, dar şi om care ne-a debutat/publicat în "Cronica" , în anii 70-80 pe mulţi care visam la gloria literelor române. Textul - mai curând un eseu despre moarte, nu neapărat o cronică la cartea mea - a apărut în "Cafeneaua literară", nr. pe octombrie.

LECTURI
Scris de NICOLAE TURTUREANU
JURNAL (de cod galben)Vineri, la 5 dimineaţa, consumîndu-se tot somnul din mine, mă apuc să citesc, ca o datorie de onoare, Moartea noastră cea de toate zilele, cartea amicului meu argeşean Dumitru Augustin Doman. DAD a mai publicat două cărţi cu acelaşi subiect (predicat?), e o obsesie, pe cîte se pare. Eu însumi am scris un Jurnal post-mortem, aşa încît credeam că sînt în temă. Şi rezistent la senzaţii tari. Dar, după primele 15-20 de pagini, simt că-mi vine rău, că mă ia cu leşin. Acum îi înţeleg pe amicii care, citindu-mi Jurnalul..., mi-au mărturisit acelaşi lucru. Deşi (spun o banalitate) murim în fiecare zi, a vorbi / a citi mereu despre moarte e greu suportabil. Cartea lui DAD e tot un jurnal, un album în care presează, ca pe nişte frunze moarte, vorba ceea,/ ca iluziile noastre, tot felul de relicte, smulse din cărţi sau din viaţă, despre doamna cu coasa. Această sintagmă ne sugerează familiaritatea poporală cu moartea, umanizarea dumneaei şi-n acelaşi timp respectul, cuvioşenia şi chiar ironia cu care popolul suveran o percepe şi o întîmpină. De aceea rareori îi spunem pe nume, preferînd perifraza, asta (şi) întrucît, numind-o, se crede că o chemi, o atragi. A dat în primire; şi-a pus mîinile pe piept; a terminat cu viaţa; a trecut la odihna veşnică; a mierlit-o; a dat ortul popii (cu varianta aluzivă, propusă de DAD, la malul Akeronului: Ai monedă?) sînt doar cîteva din formulele care enunţă şi anunţă ireparabilul. Cărţile despre fenomenul morţii sînt doldora de ritualuri şi obiceiuri, DAD le extrage (din Vulcănescu, mai ales) pe cele mai frapante. În Bucovina, spre exemplu, exista obiceiul de a se tăia două ferestruici în sicriu, de-a dreapta şi de-a stînga capului, pentru ca mortul să respire, dar şi „pentru a vedea cortegiul cernit care-l conducea la cimitir, cu feţele îndurerate, cu cele fals îndurerate, cu cele de tot indiferente şi chiar cu cele uşor vesele şi ironice...”

Slujba de pomenire a fostului meu vecin şi amic, de la moartea căruia au trecut, iată, 7 ani, are loc în crucea amiezii, pe o temperatură ce bate binişor spre 40 de grade. Îl admir pe eroicul preot care, în veşmînt negru şi cu capul descoperit, evocă, fără grabă şi fără spaima c-ar putea face infarct, figura luminoasă, talentul, generozitatea pomenitului. Am o strîngere de inimă (sper că nu de la soare) cînd, în asistenţă, descopăr cîteva foste glorii ale voleiului ieşean, pe care le admiram în anii cînd erau campioane naţionale. De ce-mi vine chiar acum în gînd strofa lui Eminescu :”Mai micuţe şi mai grase,/ Mai înalte şi mai slabe, / Toate, peste-un sfert de secol, / Vai, vor fi aproape babe...” Şi a trecut peste un sfert de secol de-atunci.

Înainte de-a merge la masa de pomenire, trec şi pe la mormîntul dragei mele Rodi (şi al meu; un amic mă chestionează, ironic: ”De ce nu ţi-ai scris pe placă şi anul morţii, nu doar cel al naşterii?!”), aprind o lumînare la vecinul Stelică Baboi, tare dornic de-un şah etern (îi spun să mai aibă puţintică răbdare) şi mă abat pe-o alee, ca să văd viitoarea casă de odihnă, marmoreeană, a lui Val. Sînt copleşit şi aproape mort, dar răcoarea unui restaurant de cartier, ciorba de văcuţă şi sărmăluţele, stropite cu un şpriţ lung, mă redresează. Este chiar obligatoriu să mă refac întrucît seara particip, în cadru rustic, la o aniversare.

Această alternanţă comemorare-aniversare poate părea schizofrenică dar, culmea! ea ne menţine pe linia de plutire. La noi, la ortodocşi, praznicul evoluează deseori spre chef, iar nunta eşuează uneori în înmormîntare. Ceea ce nu înseamnă că nu ne sfîşie durerea sau, la cealaltă ceremonie, nu ne cuprinde bucuria nuntirii. Cît despre suferinţă, zice cinicul Cioran (citat de DAD): ”În lumea asta n-a murit nimeni de suferinţa altuia. Iar cel care a zis că moare pentru noi, n-a murit, ci a fost omorît.”

Revin la Moartea noastră cea de toate zilele. Ceea ce o face, pînă la urmă, citibilă, este contraponderea meditaţiilor funebre cu inserţii de viaţă cotidiană. Numai proştii se sperie de moarte, mai ales de veşnicia ei... Pentru înţelept, „gîndind la întîlnirea cu moartea, eşti cuprins de-o fericire liniştită, moleşitoare, dar descoperi că, împotriva voinţei tale, ai şi îndoieli”. Tînărul Cioran era chiar vehement: ”Nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav şi mai sinistru”. Cu timpul, această greaţă juvenilă se va disipa, „scepticul nostru de serviciu” atingînd extazul (cel puţin teoretic): „Murind, devii stăpînul lumii”.

DAD vrea să ne convingă că trăieşte/trăim în intimitate cu moartea. În tot ceea ce este viu, viguros, el vede spectrul morţii. El însuşi, din cîte îl ştiu, e un tip plin de energie, activ, combinativ, întreprinzător. Vieţuieşte într-o casă „pe pămînt”, înconjurat de acareturi, de animale şi păsări, pe care le creşte şi le corcoleşte, pînă le vine sorocul sacrificării. Deplînge moartea găinilor şi a iepuraşilor, fără a-şi cenzura savoarea degustării supelor şi fripturilor ce vor rezulta din acest sacrificiu. Ca să suporte tragismul clipei, trage o duşcă de rachiu, din producţie proprie şi se dedulceşte cu prietenii în vorbe de duh privind, desigur, chemările (şi cămările) morţii. Acesta-i comportamentul tipic al unui scriitor, pentru care moartea este, dincolo de orice, ”un roman”. Aşa cum pentru un preot, este un serviciu, fie şi divin, fără de care naşterile, botezurile, nunţile nu şi-ar găsi finalitatea.

„Vezi că te/îl caută moartea pe-acasă”- încă una din ironiile folclorice, comentată de DAD. Ca să nu-l găsească, un oarecare bea vîrtos într-un bar de lux, unde speră că moartea nu va intra (din jenă financiară?). Altul îşi îneacă amarul într-o crîşmă sordidă, ce nu pare a fi pe gustul doamnei. Un bătrîn se pustniceşte în munţi, cu speranţa că nu i se va afla locul. Dar moartea circulă peste tot, este ubicuă şi pretutindeniară. Cum s-o eviţi? Poate neieşind din casă, mai ales că moartea se simte extraordinar de bine în marile aglomeraţii urbane, la intersecţii stradale, pe zebră, printre maşini circulînd aiuritor, conduse de şoferi sin/ucigaşi. Dacă ai viză de flotant (cum avem cu toţii) poate că dumneaei nu-ţi cunoaşte adresa, neavînd acces la Serviciul Stării Civile...

„Să trăieşti o sută de ani!” – iată o urare ce pare extrem de generoasă. Dar dacă (se întreabă DAD) omu’ are 99 de ani sau 101, urarea asta mai e potrivită?

Ea are 83 de ani şi o teribilă frică de moarte. I-a îngropat, rînd pe rînd, pe aproape toţi cei dragi. Spaima de moarte o ţine în viaţă.

Amicul Val, fumător neînrăit, ca mine, a lipit pe pachetul de ţigări, peste avertismentul: Fumatul poate să ucidă, o bandă neagră. ”Ca să nu-l văd!”, zice. De atunci, foloseşte mereu acelaşi pachet, în care schimbă doar ţigările. Eu, nu.

O încheiere totuşi optimistă, din DAD, pe care mi-o asum: ”Vreau să fiu stoic, cuminte, înţelept, de dimineaţa pînă seara îmi doresc acest lucru, dar nu vreau să scot din ecuaţia existenţei mele ideea de fericire, inclusiv aici, pe teritoriul efemer, provizoriu al vieţii.”