O mie şi una de nopţi la Ada Kaleh

Moto: „Nimeni nu ştie la câte minunăţii se poate visa în umbra unui smochin”. (Ilie Sălceanu)

N-am apucat să văd Ada Kaleh; doar cafeneaua cu acelaşi nume din Turnu Severin şi viaductul de pe şoseaua europeană de pe marginea Dunării. Din şosea, de sus, am văzut-o după ce insula fusese deja evacuată şi aştepta, după darea în folosinţă a hidrocentralei de la Porţile de Fier, să fie acoperită de apele lacului de acumulare. Dar multă lume mi-a vorbit cu nostalgie de insula de lângă Orşova. Poeta Ileana Roman i-a dedicat anul trecut o carte-album, cu istoric, obiceiuri, nume, oaspeţi celebri…Citesc acum, însă, Ada Kaleh, roman de dragoste de Ilie Sălceanu (Editura Dacia, 2008) şi-mi fac o imagine despre ce a însemnat insula aceasta, ce lume adăpostea acolo, între apele abia scăpate din Cazane. Dar autorul îşi ia o precauţie printr-o notă: „În acest roman – primul dintr-o trilogie – toate întâmplările sunt inventate. Doar insula Ada Kaleh şi eroii ei au existat cândva…” Aş zice că nici nu are importanţă dacă avem de-a face cu o ficţiune sută la sută. Romanul este unul veridic şi scris cu o siguranţă care dezvăluie un prozator cu multă experienţă. În plus, Ilie Sălceanu este bun cunoscător al lumii insulei, al obiceiurilor oamenilor, al vieţii lor cotidiene.Romanul – trebuie spus de la început – este unul bine rotunjit, nu e liniar, ci mai curând ciclic. Este vorba de mai mulţi naratori care, în primă instanţă, sunt ascultători. Naraţiunile se nasc din naraţiuni, naratorul îşi încheie o parte a poveştii, face pasul în spate, lăsând pe altul în prim plan şi tot aşa, serii de naratori care revin iar şi iar. Altfel zis, e un roman cu sertare. Liniaritatea textului este ruptă şi de inserţii de jurnal. Ceea ce nu înseamnă că textul n-ar fi cursiv.Lumea insulei este una de O mie şi una de nopţi. Ali Kadri, guvernatorul, este un fel de sultan indolent, retras în reşedinţa sa cu harem şi toate cele, prizonier al unei iubiri ciudate, bolnăvicioase, neîmpărtăşite, dramatice, un fel de iubire de sfârşit de lume. De aici, ideea că Ada Kaleh, numită în vechime Ada Cebir, este o „insulă jandarm, o insulă blestemată”. Un alt aspect care trimite la O mie şi una de nopţi este misoginismul, moştenit de veacuri, al unora din seniorii ostrovului, precum al răspopitului Deli Popaz, consilierul guvernatorului, care vede în femei nişte „netrebnice, în vânătoarea lor după victime slabe de înger” şi care „flutură prin faţa ochilor (bărbaţilor) poftele, trupul fierbinte, frumuşel, lacom”. De fapt, aici se înfruntă vechea concepţie orientală despre femeie cu tendinţele de emancipare a acesteia. Se sugerează că sfârşitul apropiat al insulei nu este străin de această dorinţă de emancipare. Este reluată mereu şi mereu sintagma „insula ca o femeie” care împreună cu „insula blestemată” induce apropierea sfârşitului acestei lumi, sfârşit lent, dar implacabil, precum al şatrei din romanul omonim al lui Zaharia Stancu. La O mie şi una de nopţi se face trimitere directă chiar în carte: „Mehmed, cel care ştia totul despre ostrov şi ne uimea (…) cu povestirile sale, istorisiri care întreceau ca număr Şeherezada…” În sfârşit, ospeţele descrise aici duc cu gândul tot la O mie şi una…: „Un ibric burtos scotea trâmbe de aburi, ceştile sclipeau de albeaţă, se grămădeau maldăre de baclava, dulceţuri, smochine cojite, rotunjoare ca pietricelele, pluteau în cupe printre felii de lămâi, semilune galbene. Şerbetul înflorea ca o grădină presărată cu trandafiri. Sugiucul se scutura de unul singur, tremura, chiar şi după ce tava argintie a fost aşezată pe măsuţă…” Dar ce portrete face Ilie Sălceanu!: „Ochii ei trăiau aparte. Lucirea din ei nu avea nicio legătură cu obrajii, cu părul. Erau departe de paloarea lor. Erau rotunzi, străluceau de jur-împrejur, ieşeau parcă dintre pleoape, trăiau singuri, două ghemuri de foc, două trâmbe de viaţă, fusuri din cer. Erau de neatins, după cum din cauza lor, ea întreagă era de neatins…”.Sălceanu excelează nu doar în structurarea perfectă a romanului, dar el este un impresionant povestitor. Este vădită plăcerea lui de a povesti transmiţându-ne nouă plăcerea de a citi. De altfel, chiar dacă romanul e în primul rând compoziţie, pentru a descrie o lume precum cea din Ada Kaleh de odinioară, e nevoie şi de o istorisire pe măsură. De la Eugen Barbu şi Fănuş Neagu nu prea mai ştiu prozator român care să aştearnă naraţiuni atât de luxuriante stilistic, presărate de cuvinte cu rezonanţă orientală: feregea, chesap, djin, mescit, ceam, haireti, haremlâc, selamlâc, muezin, şalvari, iftar, kokaclâc…Dar, ca o concluzie, aici nu e vorba doar de povestea de dragoste a guvernatorului Ali Kadri, ci de mai multe poveşti de dragoste, şi toate nefericite, preotul Regep Salih găsind că nu există dragoste fericită, ea fiind „ca aburul deasupra Dunării. Îl sfâşie fie strălucirea soarelui, fie piere de la sine”. Dar, dincolo de acestea, cum spune Eugen Uricaru în prefaţă, dragostea poate fi şi a autorului/naratorilor pentru Ada Kaleh, „insula femeie” despre care se povesteşte cu simpatie şi cu nostalgie.